„Ce
vrea autorul să spună prin paragraful acesta?”
Dorește
să o arate pe Ioana. Pe un perete standard, alb, drept al unei cutii
interbelice e fixat cu scotch o schiță a unui tablou. Imediat mi-a atras
atenția că e al ei. Nici nu o zărisem prea bine și deja începusem să mă
gândesc: „oare ce crede despre mine?”, „cum ar trebui să mă comport?”, „dar de
fapt cine e?”. Curiozitatea asta o să mă omoare la un moment dat, o dată cu
pisica.
Mereu
idealizezi un necunoscut, iar treptat după ce îl cunoști, tot ceea ce
idealizezi piere pe apa sâmbetei. Parcă fantezia e mai bună decât realul,
realitatea strică micile plăceri de a-ți construi un tablou. Puteai mai ușor cu
propriul material decât cu cel al clientului. Ioana mi-a depășit imaginația.
O pictez în
culori calde, „draga de ea”. Îi aplic tușe groase de curaj cu care se mai
îndreaptă încă la proteste. Luptă atât de mult pentru ceilalți, încât de-abia
mai are timp să se gândească la ea. Sau poate deja s-a obișnuit cu Ioana
activistă și nu mai vrea să-și aducă aminte de creatoarea Ioana.
Uneori colegii
de muncă, la famiglia, îi amintesc de ea. Cea care pictează cu guașe cercuri de
foc și înțelege arta. Nu a ei, pentru că încă îi e greu să se dezmeticească din
poziția asta. Modestia are limitele ei și ar fi greșit să spun de dragul
ficțiunii că era modestă. Se delecta cu aprecierile altora și își iubea rujul
roșu după care toți își îndreptau privirea.
Ioana e
obsedantă, când o fascinează o idee oricât de grea ar fi o duce la capăt. Își
privește propria persoană cu criticism și niciodată nu ar accepta că e
frumoasă.
De câteva ori
i-am atras atenția să nu mă mai privească ca pe un copil: „să înțeleg că tu
ești babysitterul meu acum...” Mi-a aruncat o privire verde smarald ce m-a
proiectat direct în propriul ei tablou: „De ce spui asta?! Știi bine că nu-i
așa?”
Vroiam să îi
provoc o reacție, să dea cu mine de pământ, să mă arunce în prăpastie. Și-a
desfăcut geaca, a lăsat geanta într-o parte a biroului și a mototolit pachetul
de tutun. Era nervoasă. Cu meticulozitate a luat o foiță transparentă, a presat
puțin tutun și s-a uitat la mine fără să spună nimic. Acum chiar nu aveam ce să
ne mai spunem, ne balansam deasupra hăului într-un joc al privirilor. „Hai jos
la țigară!” a spart ea negura tăcerii. Tot ea băgase sub preș nesimțirea mea.
Politică, activism, drepturi, populație, televiziune, corupție, cetățeni erau
temele cheie de discuție. Pentru unii 10 era timpul când mijeau ochii, pentru
mine era ziua de debate. Trăiam în insecuritatea zilei de mâine. Ne admiram
gândurile și nu de multe ori, ne „complimentam” la cuțite felul de a raționa.
După ce aruncam bomba, tăceam.
Mi-a venit să
urlu și să spun că este... idealistă când îmi prezenta proiectele ei. Ioana
încă mai crede în puterea oamenilor de a se schimba. Eu mi-am pierdut inocența
asta, oamenii nu se vor schimba de bunăvoie. Și nici nu ar trebui, pentru că le
ataci propria personalitate. Sau cel puțin asta voi susține. Până când o voi
vedea pe Ioana și îmi voi schimba părerea.
Optimismul ei
pendula pesimismul meu și realitatea de zi cu zi. Una cel puțin amară pentru
mine și ai mei. Mintea alzhimerică a bunicilor se ducea treptat, iar eu priveam
doar un dezgheț timpuriu al amintirilor. Viața îmi permitea să mă enervez pe
lucruri mărunte de când îmi dădea numai șuturi. „Mamă, trimite-mi și mie ceva,
nu am nici de să mă piș în Gara de Nord!” De unde, de neunde, frustrările se
adunau, oamenii izbucniseră într-un foc continuu în Piața Universității. Acum
comentau la o cafea și o țigară afumată într-un colț al biroului. Ne
condiționasem totul. „Se fumează doar în locuri special amenajate.Vorbim doar
despre asta și cealaltă.” Dependența era ceea ce mă lega de Ioana.
Protecția
dimineților cu ea mă făcea să nu îmi mai fie teamă. Să cresc, să sper. Am
aruncat la gunoi bucată cu bucată tot ce am fost și m-am schimbat. Ziceam că nu
te poți maturiza? Am mințit de dragul ei, cearcănele îmi sunt martore că am
crescut. Mi-am băgat într-un rucsac toate de trebuință și am plecat. Nu i-am
lăsat nimic, nici măcar un semn că am trecut pe acolo.
După un timp
ne-am revăzut, Ioana e tot optimistă, clocotește de idei, se joacă cu pensulele
și nu mă mai recunoaște. Ce-i drept acum se mulțumește să-mi arate noua ei
obsesie, colajul de citate și desene în creion. Nu i s-a schimbat decât tăria
ochilor ei. Verdele smarald e acum deschis apos. Eu sunt mândră de realizările
mele, îi arăt ca unei mame tot ce am făcut. Aș vrea ca pentru un minut să fie bucuroasă
de mine. Nu știu în ce m-am transformat, dar e clar că nu îi place.
Am pierdut multe
pe drum. Credința în bunătatea tuturor oamenilor, bunicii, dorința de a mai
scrie poezii și se pare și că... o naivitate. De care îi aminteam Ioanei. Mă
laud că plec în Cluj, că totul s-a liniștit și merge pe calea cea bună. Oare
știe cineva ce înseamnă asta?! O mare tâmpenie îmi iese iar pe gură... și nu a
fost singura... Mă asigură că ce vreau eu nu o să găsesc acolo. Clujul îmi
apare ca o salvare, sigur îmi va calma puseul meu de dor de ducă. Doar e și
orașul ei, poate așa o voi înțelege mai bine... Se aprinde când mărturisește că
va pleca și ea: se va întâlni cu un trandafir roșu. Prins la piept. Cuvintele
noastre se prind în eter, alunecă frumos pe gheață și se opresc brusc.
Închid ușa ușor. Nu vreau să o trezesc din
visare. Rolurile s-au inversat, ea e cea inocentă acum. Ezit să-mi ridic capul
din pământ, dar... o privesc înainte. Are un nou așa-zis tablou portret: ea în
Bruxelles. Făcut de o necunoscută. Așa ca mine.
