„Cartea șoaptelor”- Varujan Vosganian

„Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre viețile pe care le port, ca un mănunchi de șerpi înodat la un cap, e viața netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Și care tot pe atât n-am trăit.”

„Istoria oamenilor este o istorie a faptelor, a cuvintelor memorabile, dar este, mai ales, o istorie a priviririlor. Greu de descris, greu de descifrat, dar mai intensă și mai reală. Din privirile bătrânilor mei nu cunosc decât ceea ce au lăsat fotografiile, priviri adânci, rarerori zâmbitoare.”

„El fusese născut din sângerare și ucis din strigăt. Nu așa cum se întâmplă atunci când un trup ucide alt trup, adică străpungându-l din afară spre lăuntru, Yusuf muri străpuns dinlăuntru în afară chiar de trupul peste care se adăugase, ca o tunică albă și însângerată.”

Calitatea de a trăi

Dacă privim anii care au trecut de la nașterea mirabilisimă a propriei ființe ca pe o secvență evolutivă mare ne va fi mirarea când vom observa că ne-am înșelat. Nu înțeleg de ce trebuie să evoluăm, involuăm, să ne maturizăm sau nu... Fiecare perioadă a vieții are partea ei de imaturitate și sunt pregătită să spun că prefer imaturitatea unei persoane inteligente care ascunde în spate întregi experiențe de viață decât maturitatea mascată în umbra unei fantome automatizate. Nu trebuie să fii savant ca să realizezi că noile generații sunt mult mai mature fizic decât precedentele așa că nu mă miră când vânzătoarea îmi cere buletinul când cumpăr ceva alcool. Asta e, oricum ai crește și oricât de mult ai înjura de mamă viața, nu poți să te dezici de ea. Nu e ca o haină prăfuită pe care o arunci la gunoi, că vezi, domnule și așa nu e de la SPUMA. Din contră, ți se lipește de spate și nu ezită să te modeleze conform etichetei de la fabrică: un mic sălămior de SIBIU, făcut din resturi de mușchi și coadă de porc, cu obrazul gros și cu ochi de cal. Data de expirare și așa nu contează că doar pe criză nimeni nu mai ține cont de ea. Dar ai și tu o calitate: TRĂIEȘTI ! Nu uita asta și acționează în consecință așa cum știi tu mai bine! Sau mai rău !


ÉtÉ am revenit !

Demult, tare demult scriam zilnic pe acest blog... timpul a trecut și dorința mea de a schimba lumea cu cinism și poezie a pierit și ea în toate sectoarele Bucureștiului - noul meu sălaș de perpeleală constantă a neuronului. Dacă vă imaginați că am stat departe de lumea nebună a poeziilor, greșiți. Pur și simplu mă despărțeam cu jenă de tot ce mai îmi trecea prin minte. Banalitatea era la ordinea zilei, iar reproșurile Florinei către Raluca mă făceau să mă gândesc la mine, la ce vreau și evident, am ajuns la întrebarea macabră: Cu ce mă/te ajută ceea ce scriu? În căutarea atenției și a fericirii oferite de către dialogul cu alt suflet, uitasem ce eram: un om care e mereu prin labirintul gândurilor, frământând între degete creionul chinezesc, săritoare cu prăjina la categoria sentimente, olimpică la română lăsată la vatră, tocilara ce știe să citească de la 6 ani, copil-actor în piese de teatru absurde în limba franceză, fată care se ducea la concursuri doar pentru adrenalina dinaintea dezvăluirii subiectelor, persoană într-o relație de dragoste- ură cu un Dumnezeu care mi-a luat persoane dragi așa că mi s-a luat și mie de El, fată care nu a suportat injustiția socială și care a plâns de fiecare dată când a pierdut un dram de demnitate. Nu știu sigur dacă m-am schimbat, alții însă au observat că nu mai îmi pasă de ziua de ieri, ci trăiesc pe baza unei agende centrate pe prezent. Așa că vă (re)trimit o Simfonie de Culori: 



Ea este urâtă, simțind securea zâmbetului înroșit,
Eu sunt frumoasă, un balon modelat din incandescenți nori.

Ea orbește, fiindcă vede fără a trebui să vadă,
Eu sunt orbită de tentația ochilor tăi chihlimbarii,

Zi de zi îi este ciudă să privească peste umăr,
Mă vede în reflecția murdar-gălbuie a becului: coșmar.

Întrebi cine ți-a pictat silueta abandonată,
Dar știi că numai tu poți face din frunză o acrobată.

Când asumi că mă cunoști, te înșeli,
Cînd știi că mă cunoști, mă înșeli...

Oare de ce ne-a primit cerul din apă
Să sorbim inocența pată cu pată ?

Ea măsoară distanța dintre noi cu compasul,
De parcă nu ar ști că sunt copia ei la indigo când îi sună ceasul.

Ea niciodată nu spune nu singurătății de ametist,
Eu, numai eu îi frământ parfumatul suflet autist.