„Cartea șoaptelor”- Varujan Vosganian

„Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre viețile pe care le port, ca un mănunchi de șerpi înodat la un cap, e viața netrăită. Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Și care tot pe atât n-am trăit.”

„Istoria oamenilor este o istorie a faptelor, a cuvintelor memorabile, dar este, mai ales, o istorie a priviririlor. Greu de descris, greu de descifrat, dar mai intensă și mai reală. Din privirile bătrânilor mei nu cunosc decât ceea ce au lăsat fotografiile, priviri adânci, rarerori zâmbitoare.”

„El fusese născut din sângerare și ucis din strigăt. Nu așa cum se întâmplă atunci când un trup ucide alt trup, adică străpungându-l din afară spre lăuntru, Yusuf muri străpuns dinlăuntru în afară chiar de trupul peste care se adăugase, ca o tunică albă și însângerată.”

Calitatea de a trăi

Dacă privim anii care au trecut de la nașterea mirabilisimă a propriei ființe ca pe o secvență evolutivă mare ne va fi mirarea când vom observa că ne-am înșelat. Nu înțeleg de ce trebuie să evoluăm, involuăm, să ne maturizăm sau nu... Fiecare perioadă a vieții are partea ei de imaturitate și sunt pregătită să spun că prefer imaturitatea unei persoane inteligente care ascunde în spate întregi experiențe de viață decât maturitatea mascată în umbra unei fantome automatizate. Nu trebuie să fii savant ca să realizezi că noile generații sunt mult mai mature fizic decât precedentele așa că nu mă miră când vânzătoarea îmi cere buletinul când cumpăr ceva alcool. Asta e, oricum ai crește și oricât de mult ai înjura de mamă viața, nu poți să te dezici de ea. Nu e ca o haină prăfuită pe care o arunci la gunoi, că vezi, domnule și așa nu e de la SPUMA. Din contră, ți se lipește de spate și nu ezită să te modeleze conform etichetei de la fabrică: un mic sălămior de SIBIU, făcut din resturi de mușchi și coadă de porc, cu obrazul gros și cu ochi de cal. Data de expirare și așa nu contează că doar pe criză nimeni nu mai ține cont de ea. Dar ai și tu o calitate: TRĂIEȘTI ! Nu uita asta și acționează în consecință așa cum știi tu mai bine! Sau mai rău !


ÉtÉ am revenit !

Demult, tare demult scriam zilnic pe acest blog... timpul a trecut și dorința mea de a schimba lumea cu cinism și poezie a pierit și ea în toate sectoarele Bucureștiului - noul meu sălaș de perpeleală constantă a neuronului. Dacă vă imaginați că am stat departe de lumea nebună a poeziilor, greșiți. Pur și simplu mă despărțeam cu jenă de tot ce mai îmi trecea prin minte. Banalitatea era la ordinea zilei, iar reproșurile Florinei către Raluca mă făceau să mă gândesc la mine, la ce vreau și evident, am ajuns la întrebarea macabră: Cu ce mă/te ajută ceea ce scriu? În căutarea atenției și a fericirii oferite de către dialogul cu alt suflet, uitasem ce eram: un om care e mereu prin labirintul gândurilor, frământând între degete creionul chinezesc, săritoare cu prăjina la categoria sentimente, olimpică la română lăsată la vatră, tocilara ce știe să citească de la 6 ani, copil-actor în piese de teatru absurde în limba franceză, fată care se ducea la concursuri doar pentru adrenalina dinaintea dezvăluirii subiectelor, persoană într-o relație de dragoste- ură cu un Dumnezeu care mi-a luat persoane dragi așa că mi s-a luat și mie de El, fată care nu a suportat injustiția socială și care a plâns de fiecare dată când a pierdut un dram de demnitate. Nu știu sigur dacă m-am schimbat, alții însă au observat că nu mai îmi pasă de ziua de ieri, ci trăiesc pe baza unei agende centrate pe prezent. Așa că vă (re)trimit o Simfonie de Culori: 



Ea este urâtă, simțind securea zâmbetului înroșit,
Eu sunt frumoasă, un balon modelat din incandescenți nori.

Ea orbește, fiindcă vede fără a trebui să vadă,
Eu sunt orbită de tentația ochilor tăi chihlimbarii,

Zi de zi îi este ciudă să privească peste umăr,
Mă vede în reflecția murdar-gălbuie a becului: coșmar.

Întrebi cine ți-a pictat silueta abandonată,
Dar știi că numai tu poți face din frunză o acrobată.

Când asumi că mă cunoști, te înșeli,
Cînd știi că mă cunoști, mă înșeli...

Oare de ce ne-a primit cerul din apă
Să sorbim inocența pată cu pată ?

Ea măsoară distanța dintre noi cu compasul,
De parcă nu ar ști că sunt copia ei la indigo când îi sună ceasul.

Ea niciodată nu spune nu singurătății de ametist,
Eu, numai eu îi frământ parfumatul suflet autist.


(Pro)test

De o lună, degetele mele au protestat și nu au mai vrut să scrie nimic pe blog. Am vrut să văd așa de test dacă pot rezista „tentației” de a mai înșirui cuvinte goale pe o bucată de hârtie virtuală. Simt că mă pierd în viață (a naibii existență!) și nu ar mai avea niciun rost să mai mă lamentez. Inspirația s-a dus o dată cu gunoiul de dimineață, dorul de a „mai schimba ceva prin scris” l-am aruncat cu pâinea înverzită, iar speranța (dacă chiar nu m-am născut deprimată) s-a cărăbănit și ea. În era protestelor și eu înjur viața care se arată miloasă cu prea mulți și îi lasă pe câțiva fără o șansă !
O să mă explic cu altă ocazie, acum mă dedic „somnului”. Daaarrr, înainte mai ascult ceva ca să ies din starea asta de nestare:


 

Fecebuiala

Toată lumea e acum cu fecebuiala...chiar și eu sunt atinsă de această boală incurabilă, dependența se instalează rapid, nu poți să scapi de ea chiar dacă ai dori... E același fenomen ce implică oameni : societatea , indiferent de e virtuală sau umană. În virtual te poți pretinde super, cu creierul cât o nucă, cu un fățău drăguț ce numai o mamă l-ar putea iubi. Pițipoancele își pun poze cu ele din toate pozițiile, cu o nouă coafură zmotocită în fiecare poză, cocălarii se bucură de antipatia mea, iar mai mereu dai nas în nas cu o idee bună , dar care nu o iei în seamă în amalgamul de informații inutile și poze șuchii. Fecebuiala e extraordinară când vorbești cu rudele din depărtare sau cu prietenii plecați peste mări și țări, dușmanii îți devin prieteni și totul e albastru cu alb pentru moment, Fecebuc.

Bulgaria

Vacanță, vacanță nu există la mine, nu mă pot relaxa așa cu una cu două, vorbesc în miez de noapte de roluri de gen... glumesc, acum stau și ascult adevărata muzică țigănească (lăutărească) și mă bucur de compania oamenilor din Germania, Bulgaria cu românașii de rigoare. E fain când întâlnești oameni din diverse colțuri ale lumii și vezi alte culturi. Îți faci o părere mai bună despre lumea în catre trăim când vezi persoane care nu au ochelari de cal. Așa că atâta vreme cât există oameni open-minded o să mă bucur de viață....de iubire...

Tavanul

Albul tavanului mereu m-a calmat, nu trebuie decât să văd alb în fața ochilor și gata, îmi revin în corpul ruginit de timp. Remarci cât de veche e o clădire după albul spălăcit, gălbejit, murdărit de atâția ochi care l-au cercetat cu privirea. De obicei, tavanul nu este drept, cel puțin nu am remarcat un tavan perfect drept în țărișoara asta. Are mereu denivelări de spatula lui Dorel, urme de la vechiul tavan care a căzut anul trecut și a trebuit refăcut de același Gigel. Primul lucru pe care îl remarci când ești mic și te joci prin casă ca nebunul, mai bați o minge sau mai faci o întrecere cu mașinile pe niște pereți bătrâni ca tine, e că nu sunt drepți, toți locatarii precedenți au lăsat urme indescriptibile: o bară cu creionul acolo unde ai mai crescut, o dungă cu degetul lăsată de plictiseală, o urmă de ușă trântită atunci când v-ați certat la cuțite și bineînțeles, săgețile și punctele cu pixul sau carioca după caz. Peretele casei devine o expoziție de culori , albul lavabil se pare că nu este chiar atât de spălabil, oricât ai încerca să ștergi urma tabloului cu noi înrămat, ea tot va rămâne. Măcar atât...o pată pe un perete al casei...

In the Wilderness

A dreamer is one who can only find his way by moonlight, and his punishment is that he sees the dawn before the rest of the world.

A little sincerity is a dangerous thing, and a great deal of it is absolutely fatal.


All bad poetry springs from genuine feeling.

Children begin by loving their parents; after a time they judge them; rarely, if ever, do they forgive them.

Conversation about the weather is the last refuge of the unimaginative.

Deceiving others. That is what the world calls a romance.

I choose my friends for their good looks, my acquaintances for their good characters, and my enemies for their intellects. A man cannot be too careful in the choice of his enemies.
 
I see when men love women. They give them but a little of their lives. But women when they love give everything.

If one cannot enjoy reading a book over and over again, there is no use in reading it at all.
 

Mai Altfel

În România, săptămâna asta a fost mai altfel, toți picii de la mic la mare s-au adunat prin parcuri, muzee, au aglomerat zonele centrale în fuga lor spre școala dintre plopi. Nu voi aduce în discuție calitatea și necesitatea unor ieșiri sau ale unor întâlniri pentru a lua cu asalt muzeele. Cred că nici un muzeograf nu a mai văzut atâta interes pentru bietul său muzeu de când era la putere Ceaușescu... La stop, pe lângă și în parcuri, copii, copii, de aveam impresia că am fost invadați de toată populația studioasă a țării... până când la un telefon dat acasă am aflat că se află în derulare Școala Altfel, ceva indescriptibil, distractiv pentru elevi că doar din orice se poate face un joc, dar obositor pentru profesori. Cu asemenea progenituri disperate după atenție și agitate mai tare ca un suc de 2 lei bucata pomana lu tata, profesorii și-au scos ochii de atâta holbat la micuți să nu se arunce de pe pod în Dâmbovița, să nu treacă nebunește pe roșu și să alerge pe zebră. Sunt doar curioasă: s-au pus absențe? Sau dacă veneai bine, dacă nu tot bine...cred că știu ce aș fi făcut eu dacă mă prindea săptămâna altfel când bacul se apropia cu pași repezi... aș fi dormit și sperat că se va duce și săptămâna asta nebună, nebună...


P.S. Aceasta este o părere obiectivă și nu are la bază decât observații pertinente. Eșantionul a fost de sute -mii tineri și nu contestă faptul că unele activități au educat teneretul...

Laudele înlocuiesc prețuirea?

Lăudăm încontinuu, nu ne putem abține să aducem complimente stupide unor lucruri care nu ar trebui să se spună. Știu că am devenit prea abstracă, nici eu nu știu prea bine ce vreau să zic, însă ideea e că mi se pare absurd să lauzi un lucru simplu din viață. Exemplu? Vezi o floare și să spui ca un deștept ce ești: uite o floare frumoasă! De unde știi în primul rând că e frumoasă? În funcție de context, ai văzut-o pe un câmp verde, ea, unica floare roșie sau a fost zărită într-un lan de maci, o floare albastră... deci, frumusețea ajunge să fie un concept comparativ: asta-i urâtă, asta nu-i. Dar dacă celelalte flori ți-au dat impresia că ea este frumoasă numai și numai datorită faptului că o împrejmuiau? Să mă întorc la oile noastre... Lăudăm tot ce vedem în jurul nostru, fiindcă așa avem impresia că ne vom simți mai bine și îi vom face pe ceilalți să se simtă mai bine. Ce se întâmplă dacă ești antisocial și totuși lauzi pe idolul tău, îl ridici în slăvi, îi dai apă la moară, îl binedispui? Asta înseamnă că îți pasă mai mult de cineva decât de propria ta persoană? Sau vrei să crezi că poți ține la cineva nevăzut, neauzit, necunoscut? Dacă te lauzi în gura mare, strigi cât te ține gura că ești cel mai tare din parcare, că creierașul tău nu mai are seamăn... crezi că te apreciezi? Sau ești nesigur pe ce poți, speri și crezi? Mă mai gândesc la ore de noapte și mă rog (sîc!) să nu mă apuce încă somnul...

Plictiseală

Nu credeam că o voi spune vreodată, dar mă plictisesc de moarte făcând aceleași lucruri pe care și așa nimeni nu le apreciază. Mediocritatea unora atinge înălțimi de nedescris, dar cum au darul să ne critice, o fac chiar foarte bine. Mă enervează părerea unora despre mine sau despre alții, dar dacă nu dai din cioc sau nu-ți pasă de viața unor pițipoance se consideră că ești ciudată, fată, ciudată! Pur și simplu nu-mi pasă că aia s-a combinat cu marele barosan ce umblă numai prin fratelli cu prințesa lui și totuși, o pomenesc aici cu titlul care i se cuvine: PRINȚESĂ. Plictisitoare sunt viețile lor, cu plimbări sub clar de bec obscur prin club, cu paharele lor ținute cu degetul micuț ridicat în susuț, cu rochiile lor strânse pe trup ca un sălămior de Sibiu ce se strecoară printre barosani. Cred că ați observat că în cluburile de fițe umblă numai așa ziși bărbați, cu burta de gravizi în 7 luni și cu portofelul dolofan de bani să-l vadă fetița lui, preferabil minoră, că doar de, omul se respectă... După aceea, trebuie să suport cu stoicism și culorile lor intense de pe mușchii lor frumos articulați la sală. Pițiponci sunt mulți și de fiecare dată mă voi hăhăi când îi voi vedea, așa că dacă mă vedeți râzând prostește să știți că tocmai i-am văzut pe ei, MINUNAȚII. Postarea asta nu-și prea are rostul, dar așa cum v-am zis de la început: mă plictisesc!!!

Pe linia moartă- deadline

Oare cum se face de respect mereu deadline-urile și nu mă abat nici cu o centimă de la ele? Poate fiindcă mi le programez la minut, secundă și miniminisecundă...sau îmi organizez treaba atât de bine mental... Ca o persoană neserioasă ce sunt (sîc!) , fac tot ce implică neuroni pe ultima sută de metri. Nu-i din rea-voință, ci pur și simplu stresul mă ajută să gândesc totul la rece atât de bine... Sunt momentan pe linia moartă, am o căruță de treabă, însă o lene direct proporțională cu aceasta. Lenea mă cuprinde numai în momente pre-lucru, când creierul meu este pus la muncă de nervi; atunci apare... LENEA... Dacă întâlniți acest fenomen, vă rugăm să consumați hectore de somn. Atenție! Somnul îndelungat poate provoca o stare de nesomn persistentă.

[i carry your heart with me(i carry it in]- E.E.Cummings

i carry your heart with me(i carry it in
my heart)i am never without it(anywhere
i go you go,my dear;and whatever is done
by only me is your doing,my darling)
                                                      i fear
no fate(for you are my fate,my sweet)i want
no world(for beautiful you are my world,my true)
and it’s you are whatever a moon has always meant
and whatever a sun will always sing is you


here is the deepest secret nobody knows
(here is the root of the root and the bud of the bud
and the sky of the sky of a tree called life;which grows
higher than soul can hope or mind can hide)
and this is the wonder that's keeping the stars apart


i carry your heart(i carry it in my heart)

Dragi cetitori

Dragii mei cetitori, vă anunț că sunt atât de fericită că aș putea să sar până la etajul 10 al căminului, iar apoi să fac bungee-jumping numai așa for the fun of it. De dragul artei, am să vă spun de ce mi-am schimbat starea de spirit cu 390 de grade.. e atât de cald afară chiar și seara încât mă simt și eu caldă, o ființă normală fără a fi rece și vânătă tot timpul (asta mi se întâmplă din cauza vaselor mele de sânge ce se tem să mai lase sângele să treacă prin ele). Cine știe, poate chiar sunt un vampir că tot ei sunt în tendințe în cultura weceistică...recunosc cu dispreț că și eu mi-am aruncat ochii pe anumite cărți cu vampiri, dar numai de dragul pozelor colorate frumos pe o copertă tare. Dacă vrei o carte așa de fițoșenie îți iei una cu o copertă ce are înscris Vampire/ Monster/ Hobbit pe ea și o pereche de ochelari cât fățăul și te poți considera unul dintre cei aleși. Eu mă întorc la „Principele” de Machiavelli și stabilesc planuri pentru a cuceri lumea cu grație și dezinvoltură (muhahaha!!!).

La colț

Era luni, seara, când mi-am dat seama că nu-mi aparțin... țigara nu se etalează frumos între buze și nici măcar nu e de calitate, muzica este dată atât de încet încât îmi aud propria respirație și nu mai simt nimic, nu mai știu ce e aia stimă de sine, respect față de ceilalți, iubirea aproapelui... concepte predate de teologi ambulanți care nu se sfiesc să se dedea la prostii, de câte ori e nevoie ca prezența lor să se facă văzută. Îmi aduc aminte ca prin ceață cât de nătăfleață eram să cred în atât de multe principii pomenite la fiecare slujbă de duminică. Dumnezeu există, îl simt prin fiecare por la naiba!, nu e nevoie să mi se reamintească la fiecare lucru pe care îl fac că dacă nu era Dumnezeu, era vai și amar de fundul meu! Dacă nu aveam eu instinctul puternic de supraviețuire nu trăiam și cu asta, basta. Doamne-Doamne nu e frumos că ai putere de viață și de moarte asupra mea, nu-mi place să am stăpân o entitate invizibilă și indivizibilă. Nu știu ce vrei de la suflețelul meu, dar m-am cam săturat să te tot ascult. Protestez, uite- așa te ignor cum faci și tu! Du-te în colțișorul tău de Rai și roagă-te să-mi întorc fața către tine. Acum sunt cu fața la cearșaf!!!

Sufăr

Suferința e la ordinea zilei. Toată lumea se plânge de una sau de alta, sindromul victimizării ajungând să mă infecteze chiar și pe mine. Dacă nu mi se acordă atenție la un seminar care îmi place ajung să fac semne obscene cu mâinile prin aer că așa îmi place mie... ADHD-ul e la el acasă!!! Culmea, e că facultatea m-a învățat să țin cu dinții și să argumentez fiecare tâmpenie, să fiu atât de animalică încât să nu-mi mai pese de timpul limitat de 2 ore. Mă lamentez dacă nu primesc un O.K. sau măcar o explicație de ce nu am dreptate. De multe ori, cedez, nu mai îmi pasă de nimic... tac bosumflată și încep să fac desene de Picasso beat, apoi îmi înving plictiseala cu o bârfuliță despre cutăreascu ce a făcut iar șpagatul în mâini sau colega care s-a spânzurat de limbă din prea mult egoism... Mințile mele sunt bătute mărunt chiar la propria mea voce așa că mai bine mă opresc de mila neuronului meu ostil ce strigă: „STOP!” Sufăr, deci mă exist!!!

Nu și nu!!!

„Negarea e subestimată. Toți o privim ca pe un lucru rău dar nu realizăm că uneori, negarea este exact lucrul de care avem nevoie. Negarea te menține fericit. Toți ne construim globul nostru de cristal în care ne retragem când realitatea nu e pe placul nostru. Și asta e bine pentru că, până la urmă, realitatea ne-o facem noi. Totul ține de modul în care privim lucrurile.
Așa că, de ce să nu te retragi uneori în lumea ta unde totul e perfect și tu nu ai nicio grijă? Da, la un moment dat trebuie să ieși din ea și să-ți înfrunți problemele dar nu văd nimic rău în a uita de exemplu pentru o seară, de tot și să te distrezi de parcă ai fi cel mai fericit om de pe pământ?
Astfel, a doua zi, ai forțe noi și ești pregătit pentru orice.
Eu am început cu un lucru minor. Neg că e iarnă (urăsc iarna) și mă îmbrac ca de primăvară. Dacă o să răcesc, o să neg și răceala. Și dacă fac pneumonie și mor…ei bine, atunci nu o să mai am nicio problemă pe care să o neg! :) ))
Tu ce negi?
A.M. ”


Copyright 
http://talentirosit.ro/negarea-si-globul-de-cristal/

Carnețelul de note

Liste peste liste cu filme, muzică și alte ingrediente din bucătăria fiecăruia se ascund în carnețele cu note. Eu am păstrat fiecare carnet în care îmi notez toate absurditățile ce nu se sfiesc să își facă loc prin celulele mele nervoase. În carnețel nu uit să îmi trec chiar și visele (a se citi coșmarurile)... mă ajută să îmi dau seama ce se mai preumblă prin subconștientul meu... Deși în mare parte visez cu ochii deschiși, nu pot să notez chiar totul. Până și pasta pixului are o limită... și aș cumpăra carnete colorate multicolore și pixuri șmechere ce nu te faci ca un porc când scrii cu ele...dar... Mereu trebuie să faci câte un compromis: nutella în schimbul pixurilor inoxcrom, pâine în locul țigărilor, stabilitatea creierului în loc de crize apersonale și tot așa. Prefer carnețelul de note și taskuri tăiate adânc cu pixul decât aceste gânduri scrise virtualicește. Nu de alta, optimista din mine incurabilă (sîc!) speră că lumea va reveni la note scrise, scrisori de mână și înjurături frumos trase pe hârtie. Mai lăsați-mă cu ecologia și cu salvatul hârtiei ! Întotdeauna să preferați textura și mirosul hârtiei chiar de e un post- it ce îți spune sublim rău de tot: Azi nu uita să ..............................

Dosare

Am dosare peste dosare despre fiecare lucru ce mă înconjoară, îmi exprim părerea despre orice, oricând, oriunde. Vorbesc încontinuu de dragul conversației și mă oprește doar o idee a celuilalt. Așa se dezvoltă o prietenie frumoasă dintre noi doi, tu asculți în timp ce tac, iar când eu vorbesc, tu mă completezi fără vorbe care dor, fără să te uiți după ajutorul DEX-ului în stânga și dreapta. Dosarele umplu încăperea de cămin, sunt așezate pe culori mixate în funcție de ritmul unor piese psihedelice că doar hipsterii sunt la modă acum. Am dosare peste dosare și nu le dau nimănui să le xeroxeze, lăsați-mi memoria în pace!!!

„Aceasta e ora de fier”- Emily Dickinson

După o mare suferinţă, vin trăirile formale
Nervii stau ceremonioşi ca pietrele tombale.
Inima rigidă se întreabă – pe cine a durut
Şi cînd, a fost ieri sau mai demult?

Picioarele, mecanice, se duc şi se întorc,
Ca lemnul de nepăsătoare
Dacă se mişcă pe pămînt, prin aer sau rămîn pe loc.
E nepăsarea quartzului, e mulţumirea cristalului de sare.


Aceasta e ora de fier,
Dacă-i supravieţuieşti, ţi-o aminteşti
ca unul care-a fost răpus de ger -
îngheţul – stupoarea – şi resemnarea -


traducere de Dan Sociu


The Scream from Sebastian Cosor on Vimeo.

„Primăvară”- Jon Oskar

Nicăieri nu-i primăvară
decât acolo unde-am văzut crestele valului îngheţat
ce spală feţele copiilor. Străinii susţin
că-i iarnă încă. Asta începe prin oamenii
care-şi spun: Iată, primăvara soseşte.
Întra-adevăr, soarele s-a înălţat pe cer.
E-un soare încă foarte sfios,
dar oamenii îl salută şi spun:
E mare deosebire.
Am zărit o fetiţă alergând pe drumul îngheţat.
Am auzit chiciura trosnind voios sub picioarele ei.
Am văzut un bătrân ieşind
fără haină, în pragul uşii
ca să privească soarele cum asfinţeşte
în timp ce noaptea geroasă
aştepta dincolo de gherdapuri.
Primăvară – într-adevăr, o presimţire doar,
mai multă lumină.
Am văzut o fată în picioare, cu mult înainte de căderea serii,
pentru simplul motiv că era încă lumină. Buzele ei
tremurau de bucurie, şoptind pentru ea însăşi.
Am văzut o fată mergând
pe drum, pe vreme calmă şi îngheţată, 
îmbătată de izbucnirea nopţii de primăvară.

Somn

Mereu mi-a plăcut să dorm cu orele, zilele, nimeni să nu mă deranjeze, să nu mă mișc din aceeași poziție. Probabil fiindcă reușeam să visez, să creez tot ce vroiam din idei suprapuse peste imagini. Elementul surpriză era când cisam ceva ce nu avea conexiune cu realitatea, ceva ce n-am văzut niciodată în mod conștient. Somnul de 10 ore e revigorant pentru mine, îmi încarc bateriile și sunt gata,dar și somnicul de 4-5 ore îmi priește, sunt alertă toată ziua. Dorm la ore extreme, ori prea devreme, ori prea târziu. Nu uit însă când trebuie să mă scol și aud de fiecare dată propriul meu ceas. Nu mă trezesc la zgomote puternice, ci mă fac ca un cocon și dorm în continuare. Dorm 10 ore, deoarece pierd multe ore în insomnii totale, flashback-uri din amintiri, idei pe care trebuie să le notez și bineînțeles, gânduri aiurea, toate nu mă lasă să adorm liniștită. Când ești insomniac și ai încercat toate metodele de a adormi ca număratul oilor (pot să număr până la infinit că tot nu adorm), ceaiuri (îmi dau un sentiment de zen al corpului, însă rotițele minții se tot învârt) și alte metode băbești brevetate de generații întregi, numai viziunile cum că te afli într-un loc liniștit și fără animale te adoarme. Animalele îmi distrag atenția, mă înfricoșează și îmi vine să fug așa că nu funcționează să visez că mă joc cu un cățeluș. Și somnul tot nu se prinde de mine...mă frustrează jocul ăsta de-a stinge becul fluorescent din capul meu.

Marea Mărțișoreală

1 Martie a adus soare, zâmbete și bineînțeles o căruță de mărțișoare în magazine, pe tarabe, tărăbuțe și chiar pe toate străduțele dosite printre blocuri. Mărțișoare colorate, de hârtie creponată, chinezării de 2 lei 50 , o multitudine de zambile congelate și o groază de șnururi albe cu roșu. Marea Mărțișoreală este în toi și chiar pentru întârziații ce au uitat cadoul potrivit o floare degerată îi așteaptă într-un colț al străzii gata de a fi adoptată. Aș minți cu înverșunare dacă aș spune că nu îmi plac mărțișoarele însă mă întreb: oare la ce folosesc? Dacă nu primesc mărțișor de la tine înseamnă că nu ții la mine? Poți primi marț chiar și de la cineva care te ignoră intensiv, dar care ca un gentleman s-a decis din buzunarul său generos să cumpere tot felul de dichisuri cu aer de primăvară. Așa că prefer să ignor busculada ce se ivește de 1 Martie și să mă gândesc la ce voi face pe viitor. Am atâtea planuri mărețe și sper ca noua lună să îmi aducă putere de muncă ! Noroc și voie bună tuturor !

Imprevizibilul nu are voce

Cel mai cumplit fapt când ești singur e că nu ai cu cine vorbi. Îți cunoști atât de bine fiecare mișcare, încât nu ai nevoie de vorbe. Preferi tăcerea și nu mai faci distincția între vorbirea cu voce tare sau în gând. Imprevizibilul nu are voce.


„Dragoste fără odihnă”- Johann Wolfgang Goethe


Prin nea, prin ceaţă,
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas!
Nici răgaz, nici popas!

Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte!

Cum să mă rup?
Spre codru s-apuc?
Totu-n zadar!
Vieţii altar,
N-ai pace, nu
Dragoste, tu!

Din ură

Universul imortalizat în ochii tăi îl iubesc lesne,

Pe tine mai greu...

Suferi tot timpul în splendide, vaporoase, tăcute lacrimi...

Ți-am înfășurat inima pe un titirez

Și l-am lăsat să facă cercuri

Prin iluzii ce pier

Ca ziua de ieri,

Prin arome și ticuri

Ca de Vivaldi anotimpuri.

Nu mă îndoiesc că te urăsc,

Tot timpul, aici și acolo,

Te arunc înapoi în gol

În visul de dincolo...

Știu de ce o fac: vreau să înveți să zbori, pentru că

Nu mă îndoiesc că în iubire zbori întotdeauna prea târziu.


Pentru tine

Zi de zi mi-e frică să privesc peste
umăr,
te văd gata să mă înghiți, să înfuleci carne din
carnea mea;
mă recreezi ca pe un
balon de Modellino.

Oprește-te! Ai răbdare și vei
vedea
că e ușor să-mi găsești
forma adevărată !
Metamorfoza mea pornește din
neînțelegerea ta.
De ai știi cine sunt,
te-ai opri
să mă frămânți cu
mâini uriașe
ca pentru tine.

Muse - Undisclosed Desires

Powered by mp3skull.com

Superficial

Dacă aș fi fost o persoană superficială, probabil că aș fi fost mai fericită. Pot să mă port superficial, nu ai nevoie să faci întinderi la neuron pentru asta. E mai ușor să râzi la glume stupide, să fii atent la ore dezastruoase, să plângi la un amărât de film categoria B. Eu mereu am știut ce vreau, însă tot mereu viața mi-a arătat că nu se poate. Așa că mă port superficial cu speranța fericirii de zi cu zi. Doar asta se cere, nimeni nu vrea să te știe așa cum ești cu slăbiciuni și afecte. Toți vor bucata aceea din tine zâmbăreață și puțin stupidă, nu un om melodramatic și deprimat ce se întreabă în fiecare dimineață de ce este una bună. Suntem niște sadomasochiști, pretindem că suntem fericiți, buni și iubitori, poate, poate îi „infectăm” și pe alții cu pretinsa noastră fericire. Așteptăm apoi ca într-un schimb economic ca ceea ce oferim să primim și noi. De fiecare dată ne iluzionăm și ne bucurăm de prima zăpadă, primul sărut, dar nu realizăm că acea bucurie se întâmplă doar o dată, un flash, o clipire din gene. Pentru asta realizăm un complicat plan: să privim totul ca și cum am privi pentru prima oară. Și să ne bucurăm de fiecare moment, chiar dacă uneori pentru alții părem superficiali. Odată cineva mi-a atras atenția cu vulgaritate că prea arăt cu degetul la tot ce văd nou. Păi, cum ai vrea să fiu fericită dacă nu admir noul și frumosul din orice ? Până și curiozitatea mea infantilă îmi e negată? Iubesc tot ce îmi ascunde ziua și ceea ce îmi oferă noaptea... altfel aș fi fost de mult moartă.

Cu sânge rece

„Regretul e o iluzie cadaverică” spune o voce asasină.

S-a întâmplat să fim o poveste cu atâta conținut...

Sunt goală pe dinăuntru cu fiecare minut,

Când umbra feței tale nu mă mai alină.


S-a întâmplat să fim o poveste cu atâta conținut...

Securea dinților tăi mă absorbea,

Eram un hău în bucăți mici de vată,

Abscons gândul părea că vrea să mă bată.


Cu sânge rece îmi aștept raiadul iminent,

Ca sclipirea ta adolescentină să-mi facă inima curbe.

Lumea te știa ca pe tiparul nevăzut al ființei mele.

Eu întreb: de ce m-am îndreptat spre tine?


„Frânge forțele din ochiul tău cristalin

Și ignoră timpul balerin!

Nu întreba: de ce mă îndrept spre tine?

Cușca cu sufletul de foc fantomatic îmi aparține.”



„Song of Myself”- Walt Whitman


20
”Who goes there? hankering, gross, mystical, nude;
How is it I extract strength from the beef I eat?

What is a man anyhow? what am I? what are you?

All I mark as my own you shall offset it with your own,
Else it were time lost listening to me.

I do not snivel that snivel the world over,
That months are vacuums and the ground but wallow and filth.

Whimpering and truckling fold with powders for invalids, conformity
goes to the fourth-remov'd,
I wear my hat as I please indoors or out.

Why should I pray? why should I venerate and be ceremonious?

Having pried through the strata, analyzed to a hair, counsel'd with
doctors and calculated close,
I find no sweeter fat than sticks to my own bones.

In all people I see myself, none more and not one a barley-corn less,
And the good or bad I say of myself I say of them.

I know I am solid and sound,
To me the converging objects of the universe perpetually flow,
All are written to me, and I must get what the writing means.

I know I am deathless,
I know this orbit of mine cannot be swept by a carpenter's compass,
I know I shall not pass like a child's carlacue cut with a burnt
stick at night.

I know I am august,
I do not trouble my spirit to vindicate itself or be understood,
I see that the elementary laws never apologize,
(I reckon I behave no prouder than the level I plant my house by,
after all.)

I exist as I am, that is enough,
If no other in the world be aware I sit content,
And if each and all be aware I sit content.

One world is aware and by far the largest to me, and that is myself,
And whether I come to my own to-day or in ten thousand or ten
million years,
I can cheerfully take it now, or with equal cheerfulness I can wait.

My foothold is tenon'd and mortis'd in granite,
I laugh at what you call dissolution,
And I know the amplitude of time.”

Păcălici

Momentul când afli că ești luat de fraier este neprețuit, dorești să îl împarți cu toți apropiații care de voie, de nevoie sunt nevoiți să te asculte. Am ajuns să îi înțeleg pe cei care nu mai au încredere în oameni. Și de ce ar avea oare? De multe ori, cineva te consideră slab, atât de nevolnic încât să nu meriți afecțiunea lui. Norocul meu nenorocit face ca eu să dau peste asemenea persoane care nu dau doi bani pe tine, te tratează ca pe ultimul om și partea cea mai rea este că tu suferi în colțișorul tău de Rai tot după ei. Problema este că încerci să te convingi de fiecare dată că urăști , că nu îți pasă, că poți merge mai departe indiferent de consecințe. Defect congenital femeiesc sau nu, încrederea în oameni, trebuie restricționată. Notă pentru sine: nu uita nimic ! Iubește și iartă e cel mai mare rahat turcesc posibil !

Glume de criză înainte de examenul horror la economie


What's the definition of optimism?
An Investment Banker ironing five shirts on a Sunday evening.

What do you call five hedge fund managers at the bottom of the ocean?
A good start.

A man went to his bank manager and said: 'I'd like to start a small business. How do I go about it?'
'Simple,' said the bank manager. 'Buy a big one and wait.'

Resolving to surprise her husband, an investment banker's wife pops by his office. She finds him in an unorthodox position, with his secretary sitting in his lap. Without hesitation, he starts dictating, "…and in conclusion, gentlemen, credit crunch or no credit crunch, I cannot continue to operate this office with just one chair!

Now, Mitsubishi Bank has stalled due to excessively high gearing.

Sony Bank have seen a big reduction in volume.

Yesterday, it was announced that the Karaoke Bank is up for sale and will likely go for a song.

Today, shares in the Kamikaze Bank were suspended after they suddenly nose-dived into the deck, ruining the carrier trade.

Samurai Bank is trying to soldier on following sharp cuts.

Ninja Bank is reported to have taken a hit and almost turned turtle, but they remain in the black and should survive.

I went to an ATM today, and it asked to borrow a twenty till next week.

Quote of the day (from a trader): “This is worse than a divorce. I’ve lost half my money and I still have a wife.”

Sorry, no connection found !

Creativitatea se manifestă în modurile cele mai bizare: atunci când ești în super-megamarket și stai la o casă infernal de anostă, când faci primii pași pe zăpada congelată la -2.20, construiești pe facebook diverse ferme în universuri paralele sau stai la un curs inodor și incolor. Ideea înălțătoare te provoacă să cugeți dacă este chiar ideea ta sau ai aflat-o pe căi ezoterice din cărți electronice cu un scris mic cât puricele. La mine, creierul este programat genetic să simtă totul în imagini scurte, de câteva minute, secvențe de viață surprinse atât de bine încât doar pe ele mi le amintesc. Memoria mea alzhimerică își dă singură refresh. În rest, stă în hibernare, lipind gesturi și fețe. De ar găsi și vocea potrivită...


„Amurgul gândurilor”- Emil Cioran

Câteodată am nevoie să-l recitesc pe Cioran, o adorație (sub)conștientă mă atrage spre el:

Atât bucuria, cât şi veselia înviorează, dar una spiritul şi alta simţurile.

Atât un plus, cât şi un minus de viaţă mă pătrund de un fior de irealitate. O mare moartă şi o mare furioasă, într-o măsură egală, sunt lipsite de ritm.

Atâta vreme cât ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, suntem iremediabil oameni.


Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pămînt emană din toamna veşnică a Creatorului şi dintr-un cer necopt pentru a-şi scutura stelele.

Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe - al unei existenţe ce nu-i capabilă decât de ea însăşi.


Când aspiraţia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu-ţi mai spun nimic.

Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.


Ceva e pozitiv când are o legătură lăuntrică cu viitorul, când creşte spre el.

Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adâncă şi tainică şi mai durabilă ca dorinţa zvăpăiată de fericire.



Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu-le de regrete.

Tot ce nu-i durere n-are nume. Fericirea este, dar nu există.


Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.


Am luat-o pe căi ... naturale


De când cu examenele, am început să mă dau pe naturiste... iaurturi cu diverse fructe mai mult sau mai puțin exotice, mâncăruri răcoritoare made in frigiderus, bomboane care îți ridică glicemia instant și cafea la litru. Mai trebuie menționat și faptul că beau mult... mă îmbăt cu apă rece de la chiuvetă și hectolitri de ceai. Ca prin minune, am descoperit ceaiul negru indian, atât de tare de îți țiuie urechile și val-vârtej te pui cu burta pe carte. Mâine am primul meu examen, „Gândire critică și scriere academică”, pentru inițiați, doar gâscă (GCSA). Stau ca pe ghimpi... Doamne, m-am schimbat (sic!), trăiesc în comuniune cu natura, ajută-mă să-mi vină mintea la cap pentru a răspunde la întrebările ce m-au frământat toată viața, să reușesc o parafrazare și o referință și gata! am trecut examenul ... ca gâsca prin apă!

Familia

Nu pot vorbi despre familia mea în termeni apreciativi sau depreciativi.... termeni de comparație nu există, întrucât nu am trăit decât în sânul familiei, ținându-mă după fustele mamei mele și în umbra autorității tatălui, „capul familiei”. Nu de multe ori m-am gândit oare cât de mult m-am schimbat în bine sau rău din cauza familiei. Nu te schimbi radical ca și cum ai pocni din degete, doar „crești în ochii părinților”... Nu am încredere completă decât în neamul meu, rudele mele, părinții mei, fratele meu. Respect cu obstinație hotărârile lor, le iubesc ghidușiile, manierismele, glumele spuse cu un surâs machiavellic, timbrul vocii și gesturile ce trădează timiditatea uneori. De ce mi-ai cere să te iubesc ca pe familia mea? Niciodată! Nu cred că ai vrea să te substitui ei, nu vei fii niciodată un „surogat de fericire” ! Doar ești iubire...

P.S. Stau în buncărul meu și am devenit prea sentimentală, mai ales când zăpada nu mai îmi permite să văd ceva în zare!



„Ramura furată”- Pablo Neruda

„Ne vom strecura noaptea
să furăm
o ramură înflorită.

Vom sări zidul
în întunericul unei grădini străine,
două umbre în umbră.

Iarna încă nici n-a trecut
și mărul se arată
preschimbat pe neașteptate
într-o cascadă de flori mirositoare.

Vom pătrunde în noapte,
vom ajunge până la firmamentul ei tremurător
și mâinile tale mici, și mâinile mele
vor fura stelele…

Și în vârful picioarelor,
în casa noastră,
prin noapte și umbră,
va pătrunde odată cu pașii tăi
pasul mut al parfumului
și,
cu picioarele înstelate,
trupul limpede al primăverii.”

Forță

Oamenii sunt obiectul de cercetare al multor discipline, nu vi le înșirui aici de teama plictiselii. Nu de multe ori, am dorit să pătrund cu forța sau nu, în sufletul cuiva. Când mă refer la forță, mă gândesc la faptul că ți se opune rezistență. Unii se încăpățânează să nu-și povestească întâmplările vieții de zi cu zi (dar de ce? ce te interesează?!), alții se lasă amăgiți doar de promisiunea ajutorului pe care e musai să îl oferi și mai există, câțiva care sunt atât de introvertiți !! Ultimii preferă să stea ei numai cu ei și prietenul lor imaginar, dublul lor cu care discută seara...monologuri adresate, lungi și contradictorii ce duc numai la incertitudini. Încrederea în sine nu e punctul lor forte, însă răzbunarea cataclismică pe ei înșiși va fi scutul lor de protecție. De cine? Chiar de propriile angoase... Privirea lor nu are forța de a se ivi la lumina zilei, noaptea zâmbesc ca imbecilii la prezența lor fantomatică pe un perete alb mucilaginos. Câtă (ne)simțire...

„Muntele vrăjit”- Thomas Mann


„Marea dormitează,însă urmele uşoare ale apusului de soare râmîn. Pînă în adîncul nopţii nu va mai fi întuneric. Un crepuscul spectral domneşte în pădurea de pini, pe dune, şi dă strălucire nisipului alb al stîncilor, ca o zăpadă- înşelătoare pădure de iarnă învăluită-n tăcere, pe care o străbate, fîlfîind, zborul greoi al unei bufniţe! Fii adăpostul nostru în acest ceas! Pasu-i atît de încet, noaptea-i atîta de clară şi dulce! Şi lin, acolo, respiră marea, şopteşte, întinzîndu-se-n vis. Doreşti s-o revezi? Atunci apropie-te de povîrnişurile alburii ale dunelor şi urcă înfundîndu-te în acel element moale care-ţi curge proaspăt în încălţăminte. Aspru şi stufos, pămîntul coboară în pantă abruptă către fundul prundişului, iar urmele zilei mai colindă încă malul întinderii care aproape că nu se mai vede... Aşază-te colo, sus, pe nisip! Ce prospeţime efemeră, ce moliciune de mătase şi de făină! Curge din pumnul tău închis, ca un şuvoi subţire şi incolor, formînd o grămăjoară. Recunoşti această simţire? Este fuga tăcută a timpului, prin orificiul îngust al clepsidrei, a instrumentului grav şi fragil care dăinuieşte în chilia pustnicului."

Frustrări

Toți avem frustrările noastre, unele mai puțin sau mai mult relevante celorlalți. Ce îmi pasă mie că Ionel de la 3 are gândaci cât casa, femeia de la aprozar se plânge că moare de frig și nimeni nu-i ia mai nimic, domnul de la chioșcul de ziare spune tuturor că X este de vină pentru tot, o colegă nu-și găsește cursurile printre hârțogăriile pe care le are, iar eu nu am mai scris o poezie de un car de vreme. De ce oare? În vremuri ca acestea am impresia că orice vers nu-și are rostul, când peste tot se urlă și se cântă, poezia tace. Gândurile mele fanteziste protestează în felul lor, iar venirea sesiunii agravează o frustrare veche de când lumea: dacă dau greș? Pe străzile din București, nimeni nu se gândește la faptul că sloganurile lor nu au niciun efect... oamenii sunt bizar de optimiști, cred în schimbare, în nou, dar totul bineînțeles după ora 20. Pînă atunci, roboțeii se mișcă uniform la locul de muncă, îl respectă pe șef și muncesc și mai cu spor pentru a uita. Dar „a nu uita nimic înseamnă să ne lăsăm pradă nebuniei.”(George Stirner) Așa că ne luăm frustrările la purtător și le împărtășim cu ceilalți, de vor vrea sau nu, tot trebuie să ne asculte! Ce fantezie molipsitoare...


Indiferență

„A răspunde agresiunii prin nonviolenţă e un act de voită indiferenţă, dar de indiferenţă bine practicată.” (Andrei Pleșu- „Minima moralia”)

„Indiferenţa este cea mai puternică forţă din univers. Ea face tot ce atinge lipsit de sens. Iubirea şi ura nu au nicio şansă împotriva ei.” (Joan Vinge)

„E momentul ca omenirea să înceteze de a se mai autoamăgi, să se tre­zească, să-şi dea seama că singura problemă a omenirii este lipsa de dra­goste. Dragostea dă naştere la toleranţă, toleranţa dă naştere la pace. In­toleranţa produce război şi priveşte cu indiferenţă către condiţii de neîngăduit. Dragostea nu poate fi indiferentă. Nu ştie cum să o facă.” (Neale Donald Walsch- „Conversații cu Dumnezeu”)

„Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă.” (Octavian Paler- „Mitologii subiective”)

Fanatism

Zilele acestea sunt manifestații anti-băsesciene pe care nu le voi analiza, fiindcă dacă îmi doresc o piesă de teatru mă duc la Masca... În postarea aceasta discut despre fanatism, o formă de exprimare a unor valori introduse cu pâlnia în creier. Recunosc cu rușine că îmi este frică de fanaticii, care de ce să ne ascundem după deget,sunt îndrumați de anumiți lideri religioși. Fanaticii au o dragoste obsesivă față de ideile lor. Să nu care cumva să faci opusul că riști să iei contact cu șișul lor! Ce mă surprinde pe mine e că și în credințele în care se promovează dragostea față de aproapele tău există un mic pasaj, un P.S., în care se specifică: exceptând..... Religia le spală unora mințile ca un detergent universal, îi lasă albi, puri și cu o gândire uniformă ce nu acceptă alta. Dacă nu faci ca ei, ești luat de prost, vei arde în focurile Iadului și oala cu scântei te paște! Niciodată nu voi nega valoarea motivațională a religiei și a preceptelor ei, dar când acea religie o folosești în scopuri ANTI-ceva, nu îmi mai place. Scriu această postare pentru cineva ce nu ezită să folosească pasaje din Biblie de fiecare dată când vorbești. Am întâlnit asemenea persoane și mi-am blestemat zilele...dacă îi comunici că e frig afară, îți va replica că da, Dumnezeu vrea să înghețăm azi. Să nu care cumva să faci aluzii cu privire la petrecerile studențești cu folk și bere că Diavolul deja te-a înghițit! Desfrânare!!! Fanaticii religioși mă enervează, văd mereu nisipul din ochiul altuia, dar nu observă paiul din ochiul lor! Îmi propovăduiesc mie despre Dumnezeu de parcă aș fi handicapat mental și nu aș avea și eu cunoștințe despre Doamne-Doamne! Se cred buricul pământului dacă știu să îți recite pe de rost Biblia și nici măcar nu știu să poarte o conversație banală despre vreme și vremuri! Au creierul atât de prăjit încât nu admit dacă le dovedești prin argumente istorice cum că X-ismul, Y-smul, Z-ismul sunt secte făcute de niște frustrați cu o cultură de potârniche. Lor nu le-au convenit niște idei din creștinism și ce au decis ei: să ne facem și noi un grup că doar e în tendințe! Găsim și niște membri luați cu japca cărora le oferim pace eternă și scăparea de păcatele lumești contra unei taxe lunare numite donații pentru săracii comunității... Am asistat printr-o coincidență nefastă la un concert religios adventist, totul a fost minunat de spectaculos că doar trebuie să-ți ia ochii. Apoi urma partea cu donațiile...nu se acceptau decât bancnote de 100 de lei... În momentul acela am ajuns să mă întreb: oare la asta se reduce credința? Bineînțeles că nu! Aceștia de care am vorbit mai sus, sunt fanaticii, cei care ar face tot ce le-ar cere liderul lor carismatic, pastorul X-ulescu. Și de foarte multe ori, sectele prin membrii ei instigă la violență, la intoleranță, la proteste, la crime pe motive religioase, la suferință, la moarte... De ce oare nu se încearcă promovarea vieții?! Să se facă un miting prin care să fie aplaudați supraviețuitorii cancerului, accidentelor, depresiilor și să se lase deoparte URA!! Cer prea multe dacă vreau și eu puțină liniște?!?

Umăr lângă umăr

Obișnuiesc să mă plâng atunci când mi se ivește prilejul... Nu sunt o plângăcioasă la modul simplist, ci îmi arăt partea mai slabă de înger doar când întâmpin probleme de ordin insurmontabil sau numai când observ nedreptăți. Lipsa televizorului nu mă scutește de a vedea zilnic cum câte unii o mai „pățesc”. E drept, mă întristează, dar în același timp mă face să mă gândesc de ce nu se revoltă, de ce nu vor să facă o întoarcere de 360 de grade și să se adune de pe jos, să nu mai stea pe betoane, umăr lângă umăr.

Pentru cerșetori e mai bine să se plângă cu lacrimi exersate și să doarmă înghesuiți la spital, din solidaritate împărțindu-și păduchii, iar din prea multă afecțiune să se mai înjunghie cavalerește prin clădiri neretrocedate din Lipscani. E drept, au și ei probleme diverse, dar dacă e să o luăm de la Cain și Abel, cine nu are probleme? Pentru homeleși, statul bunăstării le plătește patul din spital și mâncarea oferită...dar oare cine plătește de fapt pentru ei? Înțeleg că dacă le asigurăm cazare și masă pentru câteva zile, ei se vor reintegra în societate și nu o vor perturba prin crime și furturi dintr-o dată? Gata! Am pocnit o dată din degete! Trăim într-un balon roz de săpun... Eu aș prefera să plătesc taxe mai mari dacă cu ele s-ar construi ateliere-case pentru homeleși în care să lucreze și să trăiască. Unde mă cred? În Danemarca?! În România nimeni nu se jenează să fure umăr lângă umăr...


4 ani - traversând labirintul

A venit și sfârșitul lumii, 2012!!! Uuu, îmi e atât de frică, gata, Apocalipsa ne așteaptă! Lăsând superstițiile la o parte, vă anunț cu dragă bucurie că am intrat în al 4-lea an în labirint. Dacă v-a plăcut să citiți ce am scris, sper că mă veți însoți și în anul acesta pe aceeași cărare bătătorită cu sarcasm, creativitate, jocuri de cuvinte, iluzii și poezii prin labirintul gândurilor. Când am început blogul, nu îmi imaginam că va ajunge în această formă și nici măcar nu știam că îl voi continua pe parcursul acestor ani. Nu știu cum a fost pentru voi anul 2011, peste ce obstacole ați trecut și chiar dacă mi-ați povesti nu ar fi ca și cum aș retrăi viața voastră (imaginația mea are și ea limite...). Pentru mine, a fost un an neașteptat în sensul că nu vroiam să vină, întrucât știam ce mă așteaptă...și îmi plăcea să stau în coconul meu de mătase lipită de canapea... Viața m-a tras de mânecă și am terminat și un ciclu liceal, am câștigat și câteva diplome numai bune pentru a se depune praful...și gata! bang! un an a trecut! Îmi place să rezum totul astfel, fiindcă dacă aș împărți firul în patru și m-aș gândi la câte am renunțat pentru toate hârtiile A4 obținute, aș lua-o la sănătoasa. Nu sunt cel mai bun sfătuitor, însă tot trebuie să spun ceva: când ajungi într-un oraș mare, nicio diplomă nu contează, experiența ta anterioară în materie de orice este nulă așa că e important să te focusezi pe 3-4 discipline... Eu am încercat să mă împart în prea multe și nu de multe ori aveam impresia că mă disipez și mă încarc cu informație inutilă. E bine să ai o formație enciclopedică, dar am fost surprinsă să constat că e mai bine să te mulțumești cu puțin și bine fixat. Sunt cât se poate de sinceră când spun că eu, personal, numai cu limba română, limba latină, istoria, economia, sociologia, psihologia, logica și limbile străine jonglez la facultate (disciplinele de la Relații Internaționale au nume cosmetizate, însă îmbină materiile de mai sus). Să fii sincer cu tine însuți și în ceea ce afirmi! Sinceritatea este fundamentul pe care am realizat acest blog și nu mă voi dezice de el, chiar dacă uneori trebuie să îmi stăpânesc impulsurile. MEREU, îmi voi apăra propriile convingeri în ciuda faptului că sfidează logica obișnuită. ÎNTOTDEAUNA, îmi voi păstra sarcasmul, singurul meu scut împotriva banalității și asul meu din mânecă ce îl pun la bătaie de fiecare dată când se pot ivi jocuri de cuvinte. DREAM ON !