Romantismele mă captivează enooorrmmmm! Nu pot dormi noaptea gândindu-mă la ce s-a mai întâmplat cu X-ulescu...din nu știu ce serial pentru prințese de 20-30 de ani care se visează mare frumuseți. Romantismele sunt cultivate oamenilor de mici: ia uite ce frumos e cerul, ce roșie e floarea, ce drăguță ești etc. De aceea, atunci când naturalul nu întâlnește idealul, oamenii își mai schimbă câte ceva: un nas, doi sâni, trei neuroni anchilozați. Eu folosesc destul de rar cuvântul „urăsc” , dar se pare că de voie, de nevoie va trebui să-l folosesc azi: URĂSC ROMANTISMELE ! Nu suport filmele dulcege ca o bomboană de Crăciun decât atunci când sunt foarte obosită. Am nevoie de ele ca să pot dormi liniștită. Poate și de aceea, simțim nevoia să fim mințiți frumos când e vorba de propria noastră imagine. Mă minunez de persoanele sincere, de aceea le și primesc în viața mea și așa aglomerată de diverse activități. Spune-mi că arăt ca naiba și nu mă voi simți jignită! Îmi conștientizez prea bine defectele încât am ajuns să mă iubesc tocmai pentru că mă diferențiez de masa amorfă ce face un jogging alert spre perfecțiune fizică. Din păcate, asociez romantismele cu superficialitatea. Mereu am preferat realismul, chiar când mama mă păcălea cu vechile tertipuri cu balauri și zâne, căluți zburători și țigănci care dacă nu ești cuminte te fură. Cu tupeul nativ spuneam că nu există, că vreau să le văd, numai că în adolescență ajunsesem să cred că demult s-au preumblat pe aici personajele mitologice din „Legendele Olimpului”. După aceea, m-am întâlnit brusc cu Nana a lui Zola și am realizat cu stupoare că mai există și altă realitate decât cea descrisă de poveștile fraților Grimm și povestirile lui Sadoveanu. Da, lumea mahalalei, a celor deznădăjduiți m-a atras ca un magnet. Și acum sunt confuză cu privire la atitudinea mea de atunci: mă identificam cu ei, vroiam să îi ajut sau doar să-i cunosc? (Notă către sine: de recitit „Nana”.) Acum când sunt un omuleț pe o mare insulă, trebuie să mă trezesc la realitate! Vreau să mă întorc la simplitatea gesturilor, la tot ce am ezitat să spun, toate figurile de stil pe care nu le-am folosit de teamă, la toate imaginile ce cuprind în sine lumea halucinațiilor mele ambientale! De voi reuși sau nu, rămâne de văzut!
Comunicare
Bla, bla, bla...b..lllaaaaaa! Un zumzet mirific mă fascinează prin mirobolanta intonație. Nu-i așa ca nu ați înțeles nimic? Cam așa se exprimă unii studenți și din păcate, nu îmi e rușine nici de profesorii universitari. Folosesc cuvinte ce nu aparțin din masa vocabularului pentru ca studenții să fie atât de impresionați de cad pe spate la propriu. E frumos a vorbi, când nimic nu ai a spune/ Înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune. Ce bine ar fi ca toți să-l aprecieze pe Eminescu și să-l aibă mereu aproape, chiar dacă poeziile sale se află într-o carte mică dintr-o poșetă cât un sac. Obișnuim să repetăm ideile sau să folosim neologisme atunci când avem probleme chiar cu acest element esențial vieții sociale: comunicarea. Eu prefer câteodată să tac din gură mâlc când nu sunt sigură pe afirmațiile mele sau când văd că alții prin prostia lor nativă vor să se impună. Vă imaginați desigur, râsul meu interior atunci când remarc opulența cuvintelor. Chiar și eu în postarea aceasta încerc să vă arăt că a spune vorbe fără sens într-un mod academic e „nașpa”. Să revin la stilul meu, totuși. Hai să îi impresionăm pe studenți! Acesta e motto-ul unora dintre profesorii universitari. Bine că mai există oameni cu simțul umorului și cu o experiență mare în a capta interesul unor mucoși cu fițe de apple și fețe adormite la 10 dimineața (și eu semnez prezentă la această categorie). Nu știu cum se face că un profesor care mai dă un exemplu trăznit te scoate din moleșeală și te face să stai treaz mai ceva ca un espresso. Sfat către toți profesorii din univers: fiți carismatici ! Carisma diferențiază un profesor „bun” de unul „rău”. Nu sunt eu capabilă de a pune etichete, dar experiența mi-a arătat că am învățat numai din clasă de la acei profi care te captivau...și nu prin cunoștințele turnate cu forța pe gâtul bieților puișori, ci prin gestică, glume, ajutorul oferit și bineînțeles, predarea prin exemple practice. Da, bine, bine, dar acum nu mai avem nevoie de profesori carismatici care să te facă să adori materia respectivă, doar avem tablă cu touch, le predăm elevilor prin lecții interactive și filmulețe educative. Rahat în ploaie, cam asta e tehnologia în relația profesor-elev! Love is not a gadget! A trecut ceva timp de când am început facultatea și am observat cât de importantă e comunicarea față în față. Deja atunci când un profesor se uită la tine, își aduce aminte că te-a mai văzut și simți în ochii lui că e dornic să te asculte, să înțeleagă nelămurirea ta și să îți ofere un răspuns. De cele mai multe ori, răspunsul e unul la care nu te-ai fi gândit cu mintea ta de hârtie...parcă ar spune: „Totuși sunt ca voi!”
Străina
“Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! Înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să-l cuprinzi, nu poţi să ştii ce-i acolo în fond, şi nici n-ai cum să ştii, fiindcă Dumnezeu ne-a pus în faţă numai enigme. Aici se întâlnesc toate extremele, şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă. Eu, frăţioare, nu sînt un om cult, dar am stat şi am cugetat mult. Sînt atâtea taine care ne înconjoară! Prea multe enigme apasă asupra bietului om pe acest pământ. Dezleagă-le cum te taie capul, şi ieşi la liman teafăr, nevătămat, dacă-ţi dă mâna. Frumosul! Şi apoi nu pot să suport că unii oameni cu suflet mare şi luminaţi la minte încep prin a slăvi idealul Sfintei Fecioare ca să ajungă la urmă să năzuiască spre un alt ideal, idealul Sodomei. Dar şi mai îngrozitor este atunci când omul în al cărui suflet sălăsluieşte idealul Sodomei, nu înseamnă că-şi întoarce faţa de la celălalt ideal, al Sfintei Fecioare, fiind singurul care-l însufleţeşte şi pentru care inima lui arde, arde cu adevărat, ca în anii neprihănitei tinereţi. Nu, sufletul omului e larg, mult prea larg, n-ar strica să fie puţin îngustat!
Dracu’ să înţeleagă! Acolo unde mintea vede numai reuşite, inima descoperă frumosul.
Poate, oare, Sodoma să reprezinre frumosul?
….Dar fiecare, cum se zice, vorbeşte ce-l doare.” (F.D.Dostoievski, “Fraţii Karamazov”)
Sulfuri
Nici dracul nu mă știa în al său lăcaș. Umblam cu pantalonii evazați
Și niște converși uzați.
Nu mâncasem decât zeamă de clopot cu un pic de osânză;
Aveam 19 ani și gura ferm acoperită cu o pânză;
Trăgeam de picioare prinse în mii și mii menhire,
Câte-un glas mereu mă îmbia cu vorbe de caterisire.
Frăgezimea beznei se împreuna cu lumina bețivă,
- Iar eu eram la mijloc -
De parcă ar fi existat vreo alternativă
Între raiul încarcerat sau
Iadul cu înverșunare refuzat.
O, lume- joc și joacă!
Viața mi-e neclară!
De ce vârsta se poartă ca o adversară?
Și nu fug! Nu! Nu fug!!
În stânga am berea, iar în dreapta anafura,
Agheasma o beau doar vinerea,
Mațele însă îi resping acritura.
Privesc la o gutuie ruptă-n colțuri spiralate,
Prin spatele meu se perindă câmpii-
Halucinații ambientale
În zilele ce sunt fără îmbrățișările tale.
„Vitalitatea dragostei”- Emil Cioran
„Arta de a iubi? Să știi să îmbini un temperament de vampir cu discreția unei anemone.”
„Înlăuntrul oricărei dorințe se încaieră un călugăr cu un măcelar.”
„Vitalitatea dragostei: am fi fără îndoială nedrepți dacă am ponegri un sentiment care a supraviețuit romantismului și bideului.”
„Cei cuprinși de plictiseală sunt întotdeauna firi erotice pe care dragostea le-a dezamăgit anticipat.”
„Înlăuntrul oricărei dorințe se încaieră un călugăr cu un măcelar.”
„Vitalitatea dragostei: am fi fără îndoială nedrepți dacă am ponegri un sentiment care a supraviețuit romantismului și bideului.”
„Cei cuprinși de plictiseală sunt întotdeauna firi erotice pe care dragostea le-a dezamăgit anticipat.”
Spini- din perspectiva unui țâcă
„Aici sunt mulți oameni urâcioși, mami. Nu am văzut pe nimeni care să zâmbească... măcar atunci când mai fac o boroboață, mă ascund după tanti aia mică sau mă joc pe sub linia de metrou. Dar de ce sunt cu fața suptă, așa de parcă nu ar fi mâncat de zile bune, mami lor nu le dă de mâncare? Da nenea de ce stă în fața ușii cu punga aia sub el? Mami, mami, uite și pe buni, aaa, nu era ea...Ai dreptate, buni nu vinde flori și șosete...buni e la țară printre flori muuuult mai multe. Sărăcie...Ia uite, și tanti ne dă șosete. Mami, da noi avem șosete dastea albe? Tati are negre, tu roșii și eu roz...albe n-avem ! Nu luăm? Nu?! Mami, vreau albe!!!”
Titi Botez - Crizanteme
Asculta mai multe audio diverse
„Bine! Să nu te mai uiți la oamenii ceilalți, privește aici, spinii sunt pretutindeni...Numai tanti ceea și nenea cu florile sunt fără. Sunt frumoși, au ochii sinceri și nu se ascund în spatele sărăciei. Da, sunt săraci, mami. Ce înseamnă săraci? Oamenii care se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta într-un oraș așa mare ca al nostru. Pe buni cu florile o văd zilnic, chircită de frig lângă un zid cu multe afișe ce prezintă petreceri vechi în cluburi noi. Stă ore bune și încearcă să vândă niște margarete cu 2 lei paralei. Dă și șosete fiindcă...sunt mulți tineri descălțați din provincie pe aici. Sunt studenți băgați într-o oală țigănească arsă pe margini ca la nenea de acolo...Cum, unde suntem? Ține minte câteva cuvinte: să te ferești de oamenii cu spini că altfel te duc înapoi acasă! Știi unde suntem acum? La Unirii. Off, nu mai ai răbdare...Gata, mergem!”
Titi Botez - Crizanteme
Asculta mai multe audio diverse
„Bine! Să nu te mai uiți la oamenii ceilalți, privește aici, spinii sunt pretutindeni...Numai tanti ceea și nenea cu florile sunt fără. Sunt frumoși, au ochii sinceri și nu se ascund în spatele sărăciei. Da, sunt săraci, mami. Ce înseamnă săraci? Oamenii care se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta într-un oraș așa mare ca al nostru. Pe buni cu florile o văd zilnic, chircită de frig lângă un zid cu multe afișe ce prezintă petreceri vechi în cluburi noi. Stă ore bune și încearcă să vândă niște margarete cu 2 lei paralei. Dă și șosete fiindcă...sunt mulți tineri descălțați din provincie pe aici. Sunt studenți băgați într-o oală țigănească arsă pe margini ca la nenea de acolo...Cum, unde suntem? Ține minte câteva cuvinte: să te ferești de oamenii cu spini că altfel te duc înapoi acasă! Știi unde suntem acum? La Unirii. Off, nu mai ai răbdare...Gata, mergem!”
„A Life”- Sylvia Plath
Touch it: it won't shrink like an eyeball,
This egg-shaped bailiwick, clear as a tear.
Here's yesterday, last year ---
Palm-spear and lily distinct as flora in the vast
Windless threadwork of a tapestry.
Flick the glass with your fingernail:
It will ping like a Chinese chime in the slightest air stir
Though nobody in there looks up or bothers to answer.
The inhabitants are light as cork,
Every one of them permanently busy.
At their feet, the sea waves bow in single file.
Never trespassing in bad temper:
Stalling in midair,
Short-reined, pawing like paradeground horses.
Overhead, the clouds sit tasseled and fancy
As Victorian cushions. This family
Of valentine faces might please a collector:
They ring true, like good china.
Elsewhere the landscape is more frank.
The light falls without letup, blindingly.
A woman is dragging her shadow in a circle
About a bald hospital saucer.
It resembles the moon, or a sheet of blank paper
And appears to have suffered a sort of private blitzkrieg.
She lives quietly
With no attachments, like a foetus in a bottle,
The obsolete house, the sea, flattened to a picture
She has one too many dimensions to enter.
Grief and anger, exorcised,
Leave her alone now.
The future is a grey seagull
Tattling in its cat-voice of departure.
Age and terror, like nurses, attend her,
And a drowned man, complaining of the great cold,
Crawls up out of the sea.
This egg-shaped bailiwick, clear as a tear.
Here's yesterday, last year ---
Palm-spear and lily distinct as flora in the vast
Windless threadwork of a tapestry.
Flick the glass with your fingernail:
It will ping like a Chinese chime in the slightest air stir
Though nobody in there looks up or bothers to answer.
The inhabitants are light as cork,
Every one of them permanently busy.
At their feet, the sea waves bow in single file.
Never trespassing in bad temper:
Stalling in midair,
Short-reined, pawing like paradeground horses.
Overhead, the clouds sit tasseled and fancy
As Victorian cushions. This family
Of valentine faces might please a collector:
They ring true, like good china.
Elsewhere the landscape is more frank.
The light falls without letup, blindingly.
A woman is dragging her shadow in a circle
About a bald hospital saucer.
It resembles the moon, or a sheet of blank paper
And appears to have suffered a sort of private blitzkrieg.
She lives quietly
With no attachments, like a foetus in a bottle,
The obsolete house, the sea, flattened to a picture
She has one too many dimensions to enter.
Grief and anger, exorcised,
Leave her alone now.
The future is a grey seagull
Tattling in its cat-voice of departure.
Age and terror, like nurses, attend her,
And a drowned man, complaining of the great cold,
Crawls up out of the sea.
