Indigo

Încă de când suntem mici învățăm totul prin imitație: să mâncăm, să vorbim etc. și prin repetiție. Învățarea prin imitație este o parte importantă în formarea noastră ca oameni. Dar ce se întâmplă când ajungem să imităm comportamentul, limbajul, vestimentația unei persoane, în definitiv să o copiem ? Și eu care credeam că numai la școală se mai copiază (sic!). Unele persoane ajung să fie chiar copii la indigo ale unor vedete și în America, țara care NU este the land of choice, meseria de copiator a ajuns sa fie la mare căutare și bineînțeles, bine plătită. Petrecerile în clubul de fițe nu vor mai fi la fel după apariția sosiei lui Michael Jackson. Sincer, mie mi se pare că aceste sosii nu produc nimic original. Show? Entertainment? Posibil, dacă consideri distractiv să vezi pe cineva care imită pe cineva. Ca un joc de mima, măcar la acesta tu aduci un plus de originalitate... Și nici actori nu sunt, întrucât nu oricine de pe stradă poate să joace ceva sau pe cineva. Nici măcar nu am văzut sosii adevărate (poate dictatorii le mai „educă” pe ale lor), sosii care să imite o persoană 100%. Și de ce să aduci sosia când artistul respectiv mai trăiește? Ești ca un vultur care mușcă cu sălbăticie din trupul amărâtului, câștigi bani pe urma unei persoane care este chiar în viață. Copiile la indigo îmi arată încă o dată cât de neinspirați pot fi unii oameni și lucrul acesta mă întristează. Chiar nu poți face și tu ceva original? Înțeleg că Michael Jackson are o influență asupra ta, iar tu mai înveți câte ceva de la el, dar și tu, pe persoană fizică (vorba lui Vanghelie), poți aduce elemente noi. Coșmarul meu: oameni care să semene cu tine, să-ți „împrumute” manierismele, din ce în ce mai mulți, atât de mulți încât ajungi să te întrebi dacă tu mai ești chiar „tu”. Și niciodată nu ar trebui să fii confruntat cu această dilemă, nu de alta, dar de ceva timp nu mai e bine să jonglezi cu neuronii tăi...

Un exemplu:

Sosiile vedetelor de la Hollywood


Vezi mai multe video din divertisment

„Curcubeul” - D.H. Lawrence

„Ursula lăsa-n urmă adolescența și devenea femeie și, treptat, negura răspunderii, a propriei răspunderi, o învăluia. Era conștientă de ea însăși, era conștientă că e o entitate distinctă în mijlocul unei obscurități fără cap și coadă, era conștientă că trebuie să meargă undeva, că trebuie să devină ceva. Și se temea, neliniștită. Oare de ce trebuie omul să se maturizeze, de ce trebuie să-i cadă pe cap răspunderea asta grea, paralizantă, răspunderea să trăiască o viață pe care n-a descoperit-o încă? Din nimicnicie și dintr-o amestecătură fără formă, ea trebuie să devină ceva! Cum să facă? Și ce să devină? Să-și găsească drumul în beznă, unde nu-i nici urmă de drum! Dar încotro s-o ia? Cum să facă fie și numai un singur pas? Asta era chinul cel mare, să-ți cadă pe cap răspunderea propriei vieți. (...) Întrebarea era cum să acționezi. Încotro s-o iei, cum să devii tu însuți ? Nu erai tu însuți, erai doar o întrebare rostită pe jumătate. Cum să devii tu însuți, cum să știi întrebarea și propriul răspuns când erai un nimic mișcător, dus de vânturile din cer, indefinit, nerostit? ”


Schimbarea

Am auzit zilele trecute ceva care mi-a rămas în minte: „Dragă, ar trebui să-l schimbi că dacă e cu tine să nu mai facă asta, asta și enumera niște vicii cât se poate de personale.” Imediat mi s-a aprins un beculeț și gândurile au luat-o razna: „De ce să schimbi pe cineva? Doar fiindcă are niște carențe sau surplusuri ? Eu, personal, consider că NIMENI, ABSOLUT NIMENI nu se poate schimba în bine, poate doar în rău. Și cum decizi ce e inutil, de ce e benefic?” În fine, de la atâtea întrebări am ajuns să mă uit pe cerul mare, să număr frunzele din copaci, nu mai eram atentă deloc la conversație. Am descoperit atunci cu încântare că am 10 degete , iar de la atâta numărat mă luase amețeala. Culmea, culmilor e că lumea când are ceva pe suflet, povestește la toată galaxia. Așa cum fac eu acum, un cetățean ce nu concepe schimbarea în bine: nu am văzut vreun criminal care într-un final să iubească oamenii (dacă iubindu-i înseamnă să le taie jugulara, asta poate da), pedofili care să educe copiii fără să-i dorească pentru sine, bețivi care să se lase de băutură (poate străinii, fiindcă românii nu și-ar lăsa țuiculița și UNIREA din mână *acum eram patrioată- ce-i al nostru, e al nostru- după un studiu recent, românii sunt pe primul loc la consumul de alcool ); te lași de un viciu, începi altul (mâncarea în exces poate fi considerată viciu?). Sunt cred că sute de emisiuni care te învață cum să slăbești, să fii mai cu moț. Și pentru cine slăbești ? Pentru că așa își dorește cutărescu' . Dar tu vrei asta? Atunci când nu vei mai avea un sprijin, acel cineva, te vei reapuca. Și cred că oricine știe că după aceea drumul este numai dus, nu și întors. Dar dacă iubești și ții la sănătatea lui , nici atunci să nu-l schimbi? NU, un hotărât NU. Decât să fie nefericit tot restul vieții, mai bine să fie fericit o săptămână, o zi, o clipă. Și eu m-am schimbat, probabil, dar nu am făcut-o pentru mama, tata, ș.a.m.d. ,ci s-a întâmplat pur și simplu. Concepțiile asupra vieții ți le schimbi, poți face schimb de cărți, CD-uri, timbre și alte bla-bla-uri, însă CARACTERUL nu poate fi interschimbabil ca pe o cămașă uzată și cârpită. Și în definitiv de ce te-ai schimba? Puterea sau lipsa ei de a rezista viciilor te definesc, kilogramele în plus sau în minus, părul de pe cap sau chelia uimitoare, modul de a râde sau a plânge, felul în care îmbrățișezi pe cineva, toate acestea trebuiau să poarte un nume: TU !

P.S. Poți în schimb să modifici interfața blogului (ceea ce s-a întâmplat ușurel, ușurel). Îmi reflectă mai bine personalitatea, nu ?

,,Sentimentul lânei ”- Marin Sorescu



Am si sentimentul lânei -
Nu stiu de ce-ti spun asta,
Probabil ca m-ai intrebat,
Mi-ai cerut un inventar al
Sentimentelor.

Le am pe toate, am sentimentul tuturor
Stofelor, si acum îmi dau seama
Ca-l am si pe-al
Medalionului. Am rãmas cu ochii pironiti acolo.
El mã sageta.
E bine daca-ti poarta de grija.
Eu nu prea port de grija - am alte calitati,
Dar nu port de grija.
N-am timp. Daca mã tii la git, da.

Hai sã te descriu, tot trebuie sã fac ceva
Dar tie-ti sta bine-ntre bijuterii.
Trebuie sã te descriu o data cu bijuteriile tale.
Esti buna pentru arheologii viitorului,
Numai camee, paftale, inele, bratari.
Imediat as putea localiza secolul si tara.
Aurul te iubeste. Sint gelos.
Bijuteriile sã mi le descrii tu. Aici trebuie
Finete de femeie.
Parul tau strins mã aduna de pe drumuri.
Altfel as tot alerga-ncolo si-ncoace
Dupa cum filfiie, dupa cum dai din cap.
De mult ne tot promitem
Sã ne scriem din camere alaturate
Sã ne trimitem scrisori, din ora-n ora,
Ca buletinele medicale,
Numai ca ale noastre ar fi buletine
De sanatate.
Ar trebui sã se dea din când în când
Cite-o stire despre amorul unei perechi,
Luate la întâmplare, dar sã fie tipica,
Asa ca noi...
Ori nu te-am intrebat: tu esti tipica?
Da? Bine. Sint linistit.
Putem sta de vorba deschis,
Ne putem spune toate secretele.
Greu mai gasesti astazi
O iubire tipica, sanatoasa.

Beyond

Do not ask me why,
but I want to cry.
Those dark nights and dull
they're killing me!
The dawn is growing
as the night is dying.
I don't understand what
is happening,
I know, however, that
is suffocating me.
Your eye in the dark-
I see the reflection of the emptiness...
Navigating this sea of sorrow
We're dragging...
Until one day,
I'll be left alone
just with your soul.



Zile

De zile bune nu am mai scris ceva, poate creierul meu a luat o pauză sau o fi intrat într-un cerc vicios somn-mâncare-somn. Sunt obosită, enervată de cei care nu înțeleg că eu vreau să dorm zile, săptămâni, luni...Dar și când mă voi trezi pe mulți am să-i surprind! Deja am început să visez încontinuu chiar și atunci când sunt într-o stare vegetativă de ființă vie. Nopți întregi nedormite, distracția până în zori, stresul continuu legat de unde voi locui, ce voi face, unde mă aflu, ce caut aici și alte persoane care aduc cu sine alte încercări sunt probabil (sic!) cauzele dormitării mele. Bateriile mele Duracell s-au umplut și m-am gândit să vă mai scriu câte ceva. Le-am prezis neuronilor mei că îi voi deranja de acum încolo mai des. Timpul relaxării a trecut! De parcă aș ști conceptul de relaxare... mă bucură totuși faptul că alții îl cunosc mai îndeaproape. Prin intermediul acestei postări vă anunț neoficial că o săptămână nu vreau să mai aud de nimeni și nimic, mă duc în pustiul pustiurilor (dar cu laptopul după mine, doar vreau să mai scriu câte ceva, nu?), acolo unde a înțărcat mutu iapa, la dracul în praznic ! Dar mă voi întoarce cu gânduri mai bune! Sper.

Sentimentalisme


Nu pricep cum emoțiile, durerile, strigătele, plânsul ar putea avea ,,valoare”. Ele nu pot fi decât durute, mici, omenești cum sunt, fără stele. Când vrei să le dai stele, prechimbi emoția în elocvență și, fără a deveni astru, ea nu mai este nici emoție pură, ci emoție alterată, carne fezandată. Dacă din durerile noastre omenești, durerile noastre de viermi, faci literatură, își videază și substanța lor de vierme. Ca emoția să se înalțe, trebuie să treacă în poezie fără să-și dea seama, stângaci, naiv, fără tehnică și fără talent.
(Eugen Ionescu- ,,Eu”)

,,Minunata lume nouă”- Aldous Huxley

-Oare de ce nu pot - sau mai degrabă- pentru că, la urma urmei, știu perfect de ce nu pot- ce-ar fi dacă aș putea, dacă aș fi liber și nu robit de felul cum am fost condiționat. Spune, Lenina, n-ai vrea să ai libertatea de a fi fericită în alt fel ? De pildă, în felul tău propriu, nu la fel cu toți ceilalți. Să mă simt de parcă aș fi mai mult EU, dacă înțelegi ce vreau să spun. Mai mult independent, nu atât o parte componentă a altei entități.