Mare lucru e cutia! (partea a doua)
Ce mare progres a făcut omul de la început până azi?! A inventat cutia. Îmi dau seama cu stupoare că toată viaţa mea e legată de cutie. M-am născut şi cineva pe care nu-l cunoşteam m-a luat de lână mama şi m-a pus într-o cutie. Am aflat mai târziu că i se zice pătuţ. Mama m-a luat cu ea şi m-a dus într-o cutie mai mare. I se zice apartament. Cutia asta era într-o cutie mai mare care se numea bloc. Pe urmă, tata şi mama m-au dus după un gard şi am intrat în altă cutie. Pe ea scria şcoală. Din cutia asta în fiecare zi mă întorceam în cutia numită acasă. Câteodată venea tata sau mama să mă ia acasă cu o cutie roşie căreia ei îi spuneau maşină. Mai târziu cutia-şcoală a crescut şi pe ea scria liceu şi pe urmă s-a făcut şi mai mare şi scria facultate. Uite aşa m-am tot plimbat prin cutiile astea vreo 16 ani şi în sfârşit am ajuns unde vroiam, într-o cutie neagră numită teatru. Când am mai crescut, mi-am dar seama că mănânc din cutii tot felul de lucruri, mă uit într-o cutie mică colorată numită televizor. Câteodată mă sui într-o cutie lungă şi zbor, cică se cheamă avion, cu toate că nu ştiu ce înseamnă. În cutii de lemn îmi ţin hainele. Muzica vine din cutia cu butoane, focul de făcut mâncare din altă cutie cu butoane, la cutia numită magazin poţi cumpăra aşa ceva. Trebuie să ceri "aragaz". Mâncarea o ţin într-o cutie rece, numită frigider. Amintirile le ţin în cutii de carton în pod. Câteodată când fac film sunt filmată printr-o cutie de formă stranie şi din ce în ce mai mică şi sofisticată. Am mai văzut că atunci când oamenii dorm mai mult de trei zile fără să se trezească, înseamnă că trebuie să se odihnească. Sunt băgaţi în cutii de lemn, în pământ. Sunt băgaţi în pământ pentru că la suprafaţă e prea mult zgomot şi agitaţie şi nu se pot odihni cum trebuie. În pământ e bine şi linişte. Atunci când sunt odihniţi, în locul unde au fost puşi răsare iarbă sau flori sau copaci. Şi din copaci se fac cutii pentru odihnă. Pentru ca oamenii care au obosit să treacă dintr-o cutie în alta. Şi uite aşa, nimic nu e degeaba. Mare lucru e cutia!
Un articol al Oanei Pellea din "Timpul liber" pe care l-am păstrat împăturit într-un caiet mai vechi, fiindcă mi-a plăcut.
Noi- Oana Pellea (prima parte)
Dacă globul ăsta, numit Pământ, nu ar fi albastru, ci roşu, am fi foarte complexaţi. Ar fi în spaţiu un imens nas de clown. Poate aşa am înţelege mai multe despre noi. Ce mai faci? Orice ai face, mai e o speranţă. Aud din nou că modestia afişată de un artist e folosită de el doar pentru că ar da bine, şi artiştii cochetează cu modestia. O prostie. Chiar dacă ai încredere în tine, chiar dacă îţi ştii foarte bine valoarea, dacă nu eşti umil şi dacă nu eşti conştient că talentul tău e dat de la Dumnezeu şi că nu îţi aparţine, şi că nu e un merit al tău ci o binecuvântare, înseamnă că n-ai prea înţeles nimic. Cum poţi primi o binecuvântare? Fiind doar umil şi necrezându-te buricul Pământului. Şi în orice caz neîncepând fiecare frază a ta cu EU. A te pune cu EU pe acoperişul universului e chiar un semn de prostie şi nu de cunoaştere a valorii. Iar a-ţi cunoaşte cu adevărat valoarea înseamnă întotdeauna a recunoaşte că eşti doar la începutul drumului. Tot timpul, doar la început. Şi că în faţa ta stă tot timpul un TOT de cunoaştere. Şi atunci cum să nu fii modest, umil şi mai ales recunoscător. Pe toţi care gândesc aşa i-aş ruga frumos să ridice privirea şi să se uite la cerul senin, într-o noapte. Vor înţelege şi vor simţi, că nu ei privesc universul, ci universul îi priveşte pe ei. La radio ni se propune să coborâm în timp până la Avraam. Cum adică să coborâm? În faţa ochilor îmi vin imagini de pe CNN, cu copii care încearcă măşti de gaze, râzând. E ca o joacă. Sunt bucuroşi. Le place, e ceva nou pentru ei. Pentru alţii nu. Închid radioul. O maşină se aude pe stradă mergând cu viteză. În camera mea miroase a linişte. Ce privilegiu! Am certitudinea că bătrânul sau bossul sau Doamne-Doamne stă rezemat de pervaza cerului şi se uită la noi. Azi e frumos şi senin. Atenţie! Vede. Am văzut o operaţie pe cord deschis la Discovery. Singura certitudine este că bucata asta de carne, care se numeşte inimă, lucrează din greu pentru noi. Pompa asta fabuloasă se zbătea în mâinile chirurgului, chiar ca o pasăre care vrea să zboare. Era o încrâncenare şi o luptă extraordinară. Uimirea de a vedea ce este în noi. Dacă am vedea inima pe afară, la vedere, cred că am fi mult mai conştienţi de fiecare clipă. Dar am fi şi mult mai stresaţi. Cum să vezi clipă de clipă, o zbatere fără încetare? Cum ar fi să te plimbi pe Magheru, iarna, şi pe deasupra paltoanelor negre şi gri să vezi inimiile roşii bătând? Ne-am respecta mai mult poate. Numele tău e Angela
Să mi se dea o clepsidră. Vreau să te aflu la timp. „La timp”, când? Înger indiferent, vis care s-a stins, mă deschid ţie, tocmai acum când spuneam că mi-e bine aşa, cu tine adormit în umărul stâng, acolo unde se termină moartea şi începe zarea. Am îndesat clipă de clipă, în spaţiul dintre noi şi i-am spus: ce tandră indiferenţă a lumii! Nu te-am mai întrebat de mult, tu cine mai eşti? „Sunt Angela, Varuna ta, care nu te va lăsa să scoţi piatra dintre pietre şi nici rana ce se pierde. Te port în vene (încorsetate în stele, gene mari împodobite, cu săgeţi acoperite o luau gând, gând încetinel pe obrazul ei măiastru cu lacrimi de andezit albastru) şi în cea roşie ca în vişinie, îmbrăţişate ca într-un sărut micuţ, tardiv din Klimt, deriv.” Nu trebuie să plângi, căci te va durea veşnic lipsa mea dintre coaste, vei strica poza în care te ascunzi şi atunci fotograful va rămâne doar cu umbra îngerului tău, zglobie mişcare, simplă încorsetare a unui angelus, ce mai visa spasmodic zborul. Varuna mea, Pleacă! Piei! Mă lepăd de tine, Angela, de amintirea ochiului tău, Angela! Numai atât mai pot pronunţa, Angela... Am rămas doar cu numele tău: An-ge-la. An...(cum mai era?) Îmbrăţişează-mă, A... (amnezie totală)
Obsesii
Iar nu am reuşit să scriu. Timpul mă presează şi totuşi nimic nu-mi apare în faţa ochilor. Cred că ar fi trebuit să împrumut ochii ei, ai lui... poate aşa aş fi văzut mai bine.
Dar ce să văd? Un om limitat, surmenat şi bineînţeles, frustrat. Versul se încăpăţânează. Până şi cuvintele nu mă mai ascultă! Parcă nu sunt în apele mele, mă simt dincolo, pretutindeni, dar...nicăieri.
Azi când m-am uitat în oglindă, n-am văzut nimic. M-am strâmbat, am clipit, dar...nimic. Am zâmbit ştrengăreşte, m-am făcut mică, totuşi...nimic. Am râs cu frenezie, dar stupoare...tot nimic. Furioasă, am spart oglinda în bucăţi mii şi mii. Măcar aşa mă voi cunoaşte mai bine, fără nici o oglindă care să-mi arate cum sunt. Ştiu eu mai bine! Urma oglinzii îmi arată ce vreau, iau pasta de dinţi şi o conturez ca un copil ce se joacă pentru prima dată cu creta. O mâzgă cleioasă se întinde acum pe acel perete. Nu am şters-o, îmi aminteşte zilnic cine sunt, ce nu pot şi ce voi face. Şi în cadranul oglinzii încep să văd.
Dar ce să văd? Un om limitat, surmenat şi bineînţeles, frustrat. Versul se încăpăţânează. Până şi cuvintele nu mă mai ascultă! Parcă nu sunt în apele mele, mă simt dincolo, pretutindeni, dar...nicăieri.
Azi când m-am uitat în oglindă, n-am văzut nimic. M-am strâmbat, am clipit, dar...nimic. Am zâmbit ştrengăreşte, m-am făcut mică, totuşi...nimic. Am râs cu frenezie, dar stupoare...tot nimic. Furioasă, am spart oglinda în bucăţi mii şi mii. Măcar aşa mă voi cunoaşte mai bine, fără nici o oglindă care să-mi arate cum sunt. Ştiu eu mai bine! Urma oglinzii îmi arată ce vreau, iau pasta de dinţi şi o conturez ca un copil ce se joacă pentru prima dată cu creta. O mâzgă cleioasă se întinde acum pe acel perete. Nu am şters-o, îmi aminteşte zilnic cine sunt, ce nu pot şi ce voi face. Şi în cadranul oglinzii încep să văd.
Întorc capul. Era acolo, ca fulgerată de o idee, cu o grimasă înspăimântătoare pe chip, de nerecunoscut, pe jumătate tăiată de cioburi, cu gura însângerată, cu buzele franjurate, cu faţa încă schimonosită de durere. Ochii erau puţin deschişi, unul mai mic decât celălalt, iar faţa era trasată de mici linii paralele. Făcute parcă cu creta. Un praf albicios şi ceva ca o prelingere de sânge erau pe nări, pe buze, pe pleoape. Cioburi nenumărate erau peste tot în jur. Mă vedeam! Mă vedeam, mă vedeam!! În sfârşit! Sunt eu, eu, eu! Mă numesc...Raluca!!!
Viziunea asta de groază m-a urmărit cu înfocare zile, luni, ani, dar cine mai ţine evidenţa? Doar nu scriu ca să contabilizez nişte sentimente, nu?!
Poezia merge, drumul e zigzagat, dar ea înaintează fără nici o sfială. Nu îi mai este teamă, ştie deja că Raluca o priveşte. Se simte în siguranţă. Gata, poezia e scrisă.
Cortina!
Convorbiri
... cu Octavian Paler
"Eu am fost toată viaţa prizonier. Propriul meu prizonier. M-am născut într-o carceră invizibilă şi fără contur, asemenea destinului, şi n-am ieşit niciodată din ea. Aşa se explică faptul că n-am prea avut prieteni. Doar câţiva care nu şi-au dat seama (sau n-au vrut să arate că ştiu) că erau prieteni cu un prizonier, incapabil să iasă din celula lui pentru a se dărui cu totul. Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu. Am iubit, poate, chiar mai intens şi mai dureros decât alţii. Pentru că nu am putut merge până la capătul sentimentelor mele. Am iubit ca prizonier, fără şanasa de a putea evada din limitele mele. Sau din egoismul meu, dacă asta vă sună mai bine, deşi mai curând aş vorbi de un blestem. Deoarece şi în doi -cu rare excepţii- am fost singur. Acest blestem m-a împiedicat să fiu, cum am dorit, cum am tânjit să fiu, generos. Toate elanurile mele spre generozitate s-au izbit, ca de un zid, de nişte inhibiţii care n-au servit decât părţii mediocre din mine. Mi-au limitat sentimentele cele mai nobile, cele mai naturale."
"Eu am fost toată viaţa prizonier. Propriul meu prizonier. M-am născut într-o carceră invizibilă şi fără contur, asemenea destinului, şi n-am ieşit niciodată din ea. Aşa se explică faptul că n-am prea avut prieteni. Doar câţiva care nu şi-au dat seama (sau n-au vrut să arate că ştiu) că erau prieteni cu un prizonier, incapabil să iasă din celula lui pentru a se dărui cu totul. Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu. Am iubit, poate, chiar mai intens şi mai dureros decât alţii. Pentru că nu am putut merge până la capătul sentimentelor mele. Am iubit ca prizonier, fără şanasa de a putea evada din limitele mele. Sau din egoismul meu, dacă asta vă sună mai bine, deşi mai curând aş vorbi de un blestem. Deoarece şi în doi -cu rare excepţii- am fost singur. Acest blestem m-a împiedicat să fiu, cum am dorit, cum am tânjit să fiu, generos. Toate elanurile mele spre generozitate s-au izbit, ca de un zid, de nişte inhibiţii care n-au servit decât părţii mediocre din mine. Mi-au limitat sentimentele cele mai nobile, cele mai naturale."
Fericire şi iubire
Azi am scris despre fericire şi iubire, două concepte care pentru mine sunt antitetice. Nu ştiu de ce când vine vorba să scriu despre un sentiment profund, eu nu mă pot exprima aşa cum doresc. Mă enervează oamenii care pot spune cu uşurinţă ceea ce simt. Dar oare este bine să scrii mereu despre ceea ce ai tu mai curat? Cred că este mult mai bine să nu împărtăşeşti vorbe în vânt, cuvinte ce nu pot fi spuse cu emfază. Câteodată trebuie să te comporţi în mod egoist, să te închizi în tine cu sentimentele tale, fiindcă dacă le dai drumul din cutiuţa ta de rezonanţă, acel locaş se va transforma într-o cutie a Pandorei. Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti decât să fii considerat altcineva şi chiar să fii iubit pentru masca pe care o porţi zilnic.
Prefer ca iubirea şi fericrea să le tratez ca pe nişte concepte, întrucât altfel nici măcar nu mi-aş îngădui aceste rânduri ce probabil nici nu ar trebui să le înşirui într-o postare scurtă şi searbădă. Parcă Gide avea dreptate când spunea "Credei pe cei care caută adevărul. Îndoieşte-te de cei care l-au găsit."
Prefer ca iubirea şi fericrea să le tratez ca pe nişte concepte, întrucât altfel nici măcar nu mi-aş îngădui aceste rânduri ce probabil nici nu ar trebui să le înşirui într-o postare scurtă şi searbădă. Parcă Gide avea dreptate când spunea "Credei pe cei care caută adevărul. Îndoieşte-te de cei care l-au găsit."
Frumos
O zi frumoasă a fost azi...am râs încontinuu la şcoală, am reuşit să evit privirile unora, m-am retras în umbra zâmbetului altora şi în final am descoperit ce bine mă simt în compania lor. Cineva, nu ştiu cine, nu voi să spun cine, spunea că în spatele râsului se ascunde frica, iar eu nu mă ştiu fricoasă de fel, din contră mă consider ca un cavaler înarmat pentru luptă doar cu mâinile goale, un David al timpurilor ăstora(e mult mai bine să fii sarcastic cu tine însuţi, aşa suporţi mai bine ironiile pe care ţi le face viaţa la tot pasul). Duminică l-am redescoperit pe Gide, faţa sa umană mai bine spus. Oricum Gide este cam acelaşi în fiecare operă de-a sa, dar una e când îi citeşti corespondenţele cu Martin du Gard şi sesizezi omul din spatele "Pivniţelor Vaticanului", "Falsificatorilor de bani", "Tezeu" , "Prometeu rău înlănţuit", "Şcoala femeilor" şi "Roadele pământului", iar alta e când îi înţelegi concepţiile de viaţă din romanele şi povestirile sale. În viaţă întâlneşti câţiva scriitori care prin opera lor şi prin modul lor de gândire te fac să îi iubeşti, să vrei să îi reciteşti oricând şi oriunde. Unul dintre aceştia este Andre Gide, un scriitor original şi cel mai important, sincer...cât de sincer poate fi un artist... Deci, aşadar şi prin urmare, totul este frumos şi nici măcar nu s-a terminat ziua.
Obsesii
În postarea anterioară am scris că voi face o listă cu ce am mai citit. Pentru a nu vă plictisi cu un pomelnic de toată frumuseţea, vă ofer spre citire câteva fragmente din nuvelele lui Liviu Rebreanu.
"Altădată aş fi dorit cu dorinţă mare să-mi scald ochii în lumina trandafirie a zorilor mari!... Acuma nicio lumină nu mă cheamă. Acuma întunerecul mă strigă... Mă strigă....Vin, vin!..."
"Moartea trebuie imaginată mai degrabă purtând un pumnal.
Înţelepciunea e a fiecăruia: nu e nicio realitate de ordinul generalului. Ea nu poate fi predată, doar trezită. Cultura, cu discreţia şi nedeterminarea ei, trezeşte, nu predă."
"Tăcerea devine expresia înţelepciunii dobândite traduse ca prudenţă."
"Orice carte, o dată născută, ascunde în ea propria ei reţetă. Poţi deveni autor de îndată ce ai aflat acest lucru; poţi deveni adică un harnic multiplicator al propriei tale scheme mentale pe care o muţi, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe un material pe altul."
"Fiţi atenţi la noul fiecărei zile şi veţi vedea cum se naşte miracolul."
De ce am transcris aceste rânduri? "Mi s-a părut mai interesant să scormonesc la rădăcina unui început de gând şi să dau astfel îndeletnicirilor mele un sens de necesitate."
Pe data viitoare!
"Altădată aş fi dorit cu dorinţă mare să-mi scald ochii în lumina trandafirie a zorilor mari!... Acuma nicio lumină nu mă cheamă. Acuma întunerecul mă strigă... Mă strigă....Vin, vin!..."
"Moartea trebuie imaginată mai degrabă purtând un pumnal.
Înţelepciunea e a fiecăruia: nu e nicio realitate de ordinul generalului. Ea nu poate fi predată, doar trezită. Cultura, cu discreţia şi nedeterminarea ei, trezeşte, nu predă."
"Tăcerea devine expresia înţelepciunii dobândite traduse ca prudenţă."
"Orice carte, o dată născută, ascunde în ea propria ei reţetă. Poţi deveni autor de îndată ce ai aflat acest lucru; poţi deveni adică un harnic multiplicator al propriei tale scheme mentale pe care o muţi, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe un material pe altul."
"Fiţi atenţi la noul fiecărei zile şi veţi vedea cum se naşte miracolul."
De ce am transcris aceste rânduri? "Mi s-a părut mai interesant să scormonesc la rădăcina unui început de gând şi să dau astfel îndeletnicirilor mele un sens de necesitate."
Pe data viitoare!
