Ironii primare

A greşi este omeneşte, a persista în greşeală este diavoleşte. Nimic din ceea ce este uman, nu-mi este străin, inclusiv greşelile tipice la limba română din clasele primare. Obişnuiam să nu-mi pregătesc lecţia la română, nu-mi plăcea să povestesc în clasă ce am citit, probabil şi fiindcă eram mai timidă...Concluzia era că nu-mi învăţasem, ceea ce nu era departe de adevăr. Ironia sorţii face ca tocmai această materie, limba şi literatura română să-mi placă cel mai mult, încât să-mi dedic ani buni studiului ei. În definitiv, am făcut mereu ce mi-a plăcut, am citit lecturile şcolare, dar şi pe cele nerecomandate. Fructul oprit era mereu cel mai bun. "La Medeleni" m-a captivat în clasa a IV-a, iar Emile Zola cu "Nana" m-a proiectat în această lume absurdă, sfâşietor de crudă, aflată pe marginea umanului. Am amintiri frumoase, pe unele cărţi mi le amintesc numai după copertă şi miros, iar pe altele după locul în care le-am citit("Nana" am citit-o atunci când am fost de serviciu pe şcoală în clasa a VIII-a , nu aveam nimic de învăţat doar dădeam capacitatea, nu? Glumesc, bineînţeles.) V-aş mai spune ce cărţi am mai frunzărit, fiindcă obişnuiesc să mi le notez ca memoria să nu-mi joace feste mai târziu. Acum sunt într-o stare de somnolenţă parţială, aşa că...altă-dată, cu altă ocazie!




















Doar literatură...


Scriitorii nu scriu pentru premii, nici pentru public, ci pentru ei înşişi, pentru descoperirea focului lor interior. Recent doamna blibliotecară m-a rugat să adun pe o pagină laureaţii premiului Nobel pentru literatură. A trebuit să aleg dintr-o pleiadă de creatori, am şters printr-un delete câţiva, pe unii i-am şters aleator, iar pe alţii m-am jurat că deşi îi şterg pe hârtie, în memorie şi în caietele mele de citate vor rămâne. Măcar atât...prin această înşiruire cu aspect de pomelnic să ne aducem aminte că au fost nişte artişti care au schimbat modul nostru de gândire. Ei nu văd: privesc; nu povestesc: trăiesc; nu reproduc: creează din nou; nu găsesc: caută.


2010Mario Vargas Llosa
2009Herta Müller
2008Jean-Marie Gustave Le Clézio
2006Orhan Pamuk
2004Elfriede Jelinek
1998José Saramago
1995Seamus Heaney
1993Toni Morrison
1990Octavio Paz
1983William Golding
1982Gabriel García Márquez
1971Pablo Neruda
1969Samuel Beckett
1968Yasunari Kawabata
1964Jean-Paul Sartre
1962John Steinbeck
1958Boris Leonidovich Pasternak
1957Albert Camus
1956Juan Ramón Jiménez
1954Ernest Miller Hemingway
1953Sir Winston Leonard Spencer Churchill
1952François Mauriac
1950Earl (Bertrand Arthur William) Russell
1949William Faulkner
1948Thomas Stearns Eliot
1947André Paul Guillaume Gide
1946Hermann Hesse
1938Pearl Buck
1934Luigi Pirandello
1932John Galsworthy
1929Thomas Mann

Delir şi agonie


-Eşti o fiinţă ciudată,ai o anumită ciudăţenie.

-Oare? E adevărat că (sarcastică)...deseori prefer să stau singură, eu şi gândurile mele, dar asta nu înseamnă că... aşa cum îi spui tu. Eu definesc ceea ce văd, caut sensul ideii în cuvinte, las cuvintele să descopere ideea, iar apoi, simplu, înfăptuiesc, construiesc în concret.

-Am înţeles, hai, lasă! (enervat) Chiar nu înţelegi ce vreau să spun?!

O umbră a infinitului îi apăru Ralucăi pe chip. "Poate că...?" O nelinişte, un rid, două cute adânci pe faţă, numai asta se vedea pe chipul său.

-De ce n-ai plecat?

-De ce nu mă alungi?

-Fiindcă nu vreau.

-Fiindcă nu există o altă "tu".

-Şi totuşi, vrei să pleci.

-Poate.

-Nu mă iubeşti.

(Tăcere mormântală.)

În noaptea aceea, ea înţelese că şi singurătatea îţi poate fi apropiată, că totul nu este decât o căutare în tăceri, frânturi de fraze, iubiri şi zâmbete, spirale răsucite spre Creaţie.

Sfinţia Dumneavoastră

Cred sau...Exişti Doamne? Această dilemă m-a intrigat întodeauna, Sfinţia Dumneavoastră, însă nu am putut răspunde cu certitudine la nici una. Să Vă spun ce ştiu: Dumnezeu este fiinţa însăşi şi El nu este accesibil omului decât prin analogie, adică prin reprezentarea în absolut a urmelor pe care creatorul le-a lăsat asupra creaturilor sale. Dumenezeu se află în tăcere, în afară de timp, dar susţine lumea în existenţa sa printr-o intervenţie continuă. Cel puţin aşa ni se inoculează ideea. Avem sau nu o zare? Ce este dincolo?Răspunde! Deci nu vrei?! De ce? Poate că mereu pari când că nu mai eşti, te înfăţişezi unora, iar nouă, noi, muritorii? La noi cine se mai gândeşte? Acum singurul lucru pe care-l ştiu e că în singurătatea ta ascunsă- căci nu mai ştiam mare lucru de când te-ai închis- e că am un plan grozav de important de realizat: să trăiesc. Cum? De când "sălbăticia mi-a crescut", nici asta nu ştiu cum. Încep să întrevăd că în viaţa asta, închisă îşi face cuib moartea, că acum când nici nu mai asculţi rugăciunea mea, ea prinde rădăcini. Să regret Paradisul!

Ce nebunie, dar chiar mi-e dor, mi-e dor! Eşti aici? Te văd...Eli, Eli, lama sabahtani? Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit?

Reîntoarcerea

-Când ne putem vedea din nou ?
-Până când poţi aştepta?
Ce puteam să-i răspund la o astfel de întrebare, Georg? Putea fi o capcană. Dacă răspundeam "două sau trei zile", puteam părea prea nerăbdător. Dacă răspundeam "toată viaţa", putea crede că ori nu eram îndrăgostit sincer de ea, ori că, pur şi simplu, nu eram cinstit. Aşa că trebuia să găsesc o cale de mijloc şi i-am spus:
-Pot aştepta până când inima îmi va sângera de tristeţe.
Mi-a zâmbit şovăielnic. Şi-a trecut uşor degetul peste buzele mele şi a spus:
-Şi asta ce înseamnă?
Am dat din cap în disperare de cauză şi am hotărât să-i răspund exact aşa cum stăteau lucrurile:
-Poate doar cinci minute.
Deşi vizibil mulţumită de răspunsul meu, mi-a spus în şoaptă:
-Ar fi bine dacă ai putea rezista ceva mai mult...

Un fragment din "Fata cu portocale" de Jostein Gaarder care sper să vă reţină atenţia câteva minute iar data viitoare sper să vă încânt cu ceva scris de mine.

Personală

Săptămâna asta nu am avut chef de nimic. Nu ştiu ce au făcut alţii şi , sincer, nici nu mă interesează, dar eu m-am bucurat de compania mea. Am constatat că mă simt parcă mai bine în singurătate. Mi-am relaxat nervii întinşi după o perioadă de constatări, decizii şi incertitudini. Câteodată stau şi mă gândesc că mai bine aş fi fost un idiot, fără gânduri care să-mi provoace insomnii, fără idei trăznite, fără conştiinţă...ce bine ar fi...Poate atunci m-aş odihni cu adevărat. Dar vreau asta? Bineînţeles că nu ştiu. Vacanţa m-a obligat într-un fel să reflectez şi să realizez că nu ştiu ce vreau, nu cunosc totul, deşi îmi doresc.
Deci, aşadar şi prin urmare, eu o iau pas cu pas şi voi schimba în următoarele zile formatul postărilor ca şi al blogului la recomandarea unui amic (cel puţin voi încerca).
Thanks David for your suggestion!