Oraşul de floci




Acum muuult timp... exista un oraş ce făcea comerţ cu lână. Oraşul de floci a fost redescoperit de arheologi şi de noi, elevii Colegiului într-o zi cu soare (chiar nu mai ţin bine minte când). Ajunşi pe lângă Giurgeni am admirat situl arheologic care în loc să-mi răspundă la unele întrebări, m-a adus în situaţia de a pune altele noi muzeografului de la sit, domnului Vlad Florin, doamnei Vlad Emilia şi altor muzeografi de la Muzeul Judeţean de Istorie. Vă enunţ câteva dintre dilemele mele.


1. De ce nu se investeşte în cultură în România?


2. Cât timp va trebui să mai aşteptăm până se redescoperă tot oraşul? Multe locuinţe şi alte clădiri sunt în pământ doar la vreo câţiva metri.


3. Are românul spirit de conservare a monumentelor? Ca o paranteză, pe lângă oraş, în perimetrul protejat de lege, câţiva ciobani păşteau oile, iar unii doritori de o bucăţică de istorie au furat cărămizile din singurul zid păstrat în picioare. Ruşinică, fraţi români!!!


După o zi minunată petrecută printre strămoşii noştri, am ajuns la concluzia că arheologia în România este un domeniu care pare abia la început din cauza lipsei de fonduri, iar dacă doreşti să devii arheolog trebuie să fii foarte optimist şi să te hrăneşti doar cu speranţe. Mi-ar surâde o asemenea meserie, dar am mâncat deja prea multă mămăligă. Dacă nu îţi doreşti să atingi stelele, nu mai are rost să trăieşti!


P.S. Excursia aceasta tematică s-a organizat pentru a ne cunoaşte trecutul în cadrul proiectului de conservare. Cu acest proiect, un echipaj din cadrul liceului se va prezenta la Deva, la un concurs naţional. Fetele din echipaj au organizat şi un concurs (secţiunile scurt metraj, obiecte suvenir, afiş publicitar-poster). Am participat şi eu cu un afiş care a obţinut, astăzi, premiul I.










Să ne-o amintim pe Doina Badea...

Măşti

Nu te uita la mine. Nu te lăsa prostit de masca pe care o port. Da, am o mască, toţi avem. Port o mie de măşti. Măşti pe care mi-e teamă să le scot şi nici una dintre ele nu mă reprezintă. A juca teatru pentru mine e o a doua natură, dar nu te lăsa prostit. Dau impresia că sunt vesel, că mă simt fericit, că totul e însorit şi netulburat pentru mine, că nu am nevoie de nimeni. Dar să nu crezi. Te rog. Port o mască. Dedesubt nu se află nici un fel de mulţumire de sine. Dedesubt se află adevăratul meu eu, confuz, singur, naiv, trist şi curios. Dar masca asta o ascund. Nimeni nu vrea să o vadă. Nimeni nu vrea să o ştie. Tuturor le place masca de porţelan cu zâmbetul până la ureche, cu glume presărate la fiecare cuvânt şi o superficialitate îndoielnică.
Nici nu vreau să mă gândesc că unii chiar mă percep astfel. Mă cuprinde frica când realizez că unii nu pot da la o parte masca pentru a-mi vedea adevărata faţă. De ce îmi este frică? Mă tem că privirea ta nu va fi urmată de acceptare. Mă tem că vei avea o părere proastă despre mine, că îţi vei bate joc de mine, iar râsul tău batjocoritor mă va ucide. Mă tem că în adâncul meu sunt un nimic, că tu vei observa şi mă vei respinge. Mă tem...
Aşa că îmi fac jocurile, mă joc ca pe o scenă mare numită viaţă, mă prefac şi mă mint. Toţi ne minţim, că viaţa este frumoasă, că totul este bine, atunci când ni se pun întrebări de genul "Arăt bine aşa?", "Mă crezi prost/proastă?", răspundem într-un mod convenabil pentru a evita certurile, accesele de mânie sau altele asemenea. Eu nu spun nimic din ce plânge în mine, din ce cred ce simt şi ce cred. Aşa că atunci când îmi joc rolul obişnuit nu te lăsa prostit de ce spun. Te rog ascultă cu atenţie şi încearcă să auzi ceea ce nu spun, ceea ce aş vrea să spun. Sincer, nu-mi place să mă ascund. Dar este necesar ca să supravieţuieşti într-o lume a falsurilor. De fapt mi-ar plăcea să fiu eu însumi.
Sunt cineva pe care îl cunoşti foarte bine. Eu sunt fiecare dintre voi...


Suntem cablaţi?

Un pic de strălucire


Mulţi adulţi sunt înclinaţi să considere cu uşurinţă familia ca pe un fel de mic univers artificial şi restrâns ale cărui elemente ar fi toate selecţionate cu grijă, în funcţie de dovada făcută că sunt nevătămătoare şi în care influenţele din afară nu pătrund decât decantate, după ce au fost riguros verificate. Bine adăpostit în acest mediu capitonat şi perfect artificial, copilul ar creşte fără nici un risc şi s-ar deda fără pericol la un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată.
Potrivit cu această perspectivă, experienţele trăite de copil în cadrul familiei ar avea caracter atenuant, provizoriu, ireal, gratuit şi lipsit de consecinţe, pe care adultul i-l acordă fără să stea prea mult pe gânduri. În concluzie, familia îi permite copilului să trăiască un fel de viaţă izolată, căreia i se atribuie meritul că îl pregăteşte pentru „viaţa adevărată”, viaţă pe care numai adultul o cunoaşte. Ea ar asigura răgazul de care copilul are nevoie, date fiind incapacitatea, ignoranţa şi vulnerabilitatea lui.
Dar atare imagine nu respectă realitatea şi nu ţine seamă de fapte. Paza integrală pe care o postulează nu este realizabilă. Influenţele lumii externe nu se opresc la uşa locuinţei familiale, căci noi le ducem cu noi şi ele sălăşluiesc în noi. Viaţa familială participă întotdeauna la viaţă în general, fie că vrem, fie că nu vrem. Toate aspectele ei materiale, economice şi sociale au ecou în familie. Dar mai ales viaţa copilului, cât de mic ar fi el, nu este niciodată o pseudoviaţă.
Familia permite copilului să aibă acea explicaţie cu lumea de care am vorbit mai înainte. Ea îi permite să trăiască cu adevărat, să-şi facă ucenicia pentru viaţă după ritmul propriei creşteri şi după modalităţile succesive care caracterizează etapele acestei creşteri. Mai înainte de orice, familia ne apare ca mediu optim în care, cu toată incapacitatea sa de a face faţă ambianţei fizice şi sociale care îl caracterizează, copilul poate trăi şi se poate iniţia pentru viaţă.
Însă ce se întâmplă dacă totul este pe dos? Părinţii nu sunt cu adevărat şi profund consacraţi copilului lor. Ei nu sunt legaţi de copil decât printr-un spaţiu de locuit, prin sărăcie şi analfabetism. Filmul „Precious” ne arată şi cealaltă faţă a monedei. Precious (Gabourey Sibide) este o tânără de doar 16 ani. Locuieşte în Harlem, într-un apartament deţinut de mama sa, învaţă la o şcoală din cartier şi îi place matematica. Suferă de o problemă legată de greutatea în exces şi de aceea îi este teamă să vorbească în public. Tânăra fată se află la a două sarcină, iar tatăl copilului este chiar tatăl ei. Un caz terifiant de incest, însă nimeni nu ia atitudine. Tiranica sa mamă, Mary (Mo’Nique), nu vrea să piardă ajutorul din partea statului, iar fetei îi este mult prea frică să vorbească despre ceea ce i se întâmplă. Mutată la o şcoală pentru elevii cu probleme, ea intră sub aripa protectoare a profesoarei Rain (Paula Patton) şi, pentru prima data în viaţă, va descoperi ce înseamnă o familie, cum arată fericirea şi ce semnifică iubirea. Decisă să îşi nască fiul şi să îl crească, ea speră să se poată desprinde definitiv de trecut, însă acesta o urmăreşte, căci veştile rele nu vor înceta să apară.
„Pentru toate Precious" e dedicaţia de la finalul peliculei şi , într-adevăr, nu ai cum să nu realizezi pe parcursul ei că există numeroase astfel de persoane, care, dincolo de apariţia fizică, mereu luată în derâdere, au un suflet. Se pare că, în lumea asta a noastră, a aparenţelor de fiecare zi, a falsului şi a încercării de a părea ceea ce nu suntem, o persoană ca Precious nu ar avea nici o şansă. Vedem zilnic în jurul nostru oameni şi oameni, unii cu anumite probleme , alţii cu altele. Fiecare dintre ei consideră că a lui este cea mai importantă, fără a putea vedea că în jurul său pot fi cazuri şi mai grave decât al lui însuşi. Până când ajungi la un momnet dat să îţi pui întrebări... Cred că filmul de aici s-a născut : dintr-o întrebare. Nu e lucru uşor să accepţi că tot ce apare transpus cinematografic în această peliculă e universal valabil. Trebuie pentru asta să faci apel la memorie şi să te gândeşti de câte ori în viaţă ai avut reacţia greşită faţă de astfel de situaţii. Vrei, nu vrei, tinzi să cazi într-un proces al conştiinţei din care nu ştiu câţi ar putea să iasă confortabili la final. Aşa că filmul prezintă şi , culmea, judecă în paralel.Vine parcă şi te ia de mână şi îţi arată o cale a toleranţei, într-o lume a intoleranţei. Poate chiar sunt momente când nu ai vrea să "îţi pierzi vremea" cu un asemenea film. Poate chiar începutul lui ţi se pare...aşa...fără sens...Stai şi te întrebi, de fapt ce vrea regizorul ăsta? Ce e cu fata asta care acoperă tot ecranul? Până la urmă ce e cu viaţa lor din Harlem? Ce mă interesează asta pe mine?
Apoi găseşti răspunsul: şi asta înseamnă că ai văzut filmul cu ochii sufletului. Asta să faceţi, dacă vreţi să îl vedeţi.

Restul veţi înţelege! Nu uitaţi că toată lumea are nevoie de un pic de strălucire! Acesta este cuvântul: strălucire! Reţineţi-l! Filmul „Precious” tradus „Strălucire” este sâmbătă, 23 mai, de la ora 20:30 la postul „Acasă TV”.

Sunt şi pe Facebook!!!

Poetica eminesciană II


Mihai Eminescu este privit ca un continuator genial al bogatei tradiţii artistice naţionale. „Opera literară a lui Mihai Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”, aprecia George Călinescu , neegalatul biograf şi exeget al creaţiei eminesciene. Poetul-metaforă se identifică cu spaţiul şi timpul poporului său, trăieşte istoria, tradiţia şi destinul neamului românesc, printr-o contopire a „geniului individual” cu cel „naţional” şi astfel, opera lui devine „expresia integrală a sufletului românesc”. (Nicolae Iorga)
Încă din anii debutului se poate observa o apropiere a poetului de tot ce alcătuia lumea lui, patria, un adânc sentiment patriotic, poeziile fiind scrise în manieră alecsandriană. Toate acestea se pot observa şi din temele pe marginea cărora se construiesc poeziile: „La Bucovina”, „La mormântul lui Aron Pumnul”, „Din străinătate”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Cea din urmă are aspectul unei invocaţii şi al unei urări, în care tânărul Eminescu vibrează de o emoţie puternică atunci când vorbeşte de „ţara mea de glorii, ţara mea de dor”. Istoria-temă majoră a liricii eminesciene – trebuie privită ca o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul său, ca locul schimbărilor, aşa cum apare în „Memento mori”- subintitulată de poet „Panorama deşertăciunilor”. În „Memento mori” istoria se îmbină cu mitul, demonstrând originea şi permanenţa neamului:
„Ăsta-i raiul Daciei veche; a zeilor împărăţie...”
Regăsim, în „Scrisoarea III” glorificarea trecutului prin figura legendară a unui voievod român (Mircea cel Bătrân) şi toate acele sentimente nobile de care Eminescu leagă de obicei istoria veche a poporului român:
„N-avem oşti; dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Poetica eminesciană


Înţeleasă ca o vastă „concordia discors”, creaţia eminesciană dovedeşte o
unitate indestructibilă, bazată pe un întins şi complicat ansamblu de constelaţii simbolice între planul gândirii şi cel al senzitivităţii. Ambele redimensionate la scara vizionarismului esenţial de către o energie totalizatoare care vizează pe de-o parte desfacerea ordinii universale în numele voinţei eului, şi, pe de alta refacerea acestei ordini într-o summa poetică spirituală.
Astfel ne putem întreba: Eminescu a fost un mit? Cine a făcut din poetul romantic de excepţie o istorie sacră? Poate vasta sa cultură. Poate talentul şi genialitatea sa. Poate opera de o profunzime artistică şi filozofică pe care trecerea anilor, departe de a o „îmbătrâni”, îi sporeşte nimbul de tinereţe, dezvăluindu-i noi zone de frumuseţe; sau, cum ar spune poetul:
„De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va place...”
Cert este că Eminescu şi poetica eminesciană au rămas şi rămân de neatins, astfel încât un poet tânăr a putut scrie asemenea semnificative versuri:
„Pe Eminescu, noi, poeţii tineri
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge,
Cântecele lui fără seamăn
Sunt pentru noi miraj de nepătruns...” (Mihai Beniuc)

Fantomas

Nu ştiu alţii cum sunt, dar dacă se vorbeşte de fenomene stranii şi alte lucruri care atestă viaţa după moarte eu mă entuziasmez ca un copil. O fantomă mititică în formă umanoidă, o creaţie a unor fete ce au un limbaj elevat, o dovadă a vieţii... în internat... şi-a făcut apariţia. Această poveste cu iz de basm a pus pe jar autorităţile competente şi a dus mai departe renumele liceului.

"Coae, coae"(am citat-o pe x, vocea de pe fundal a filmuleţului) , au fost o dată nişte fete plictisite....plictisite...plictisite de şcoală ("cine a mai inventat-o?"), de profesori ("ce mai vor să ne înveţe, noi avem şcoala vieţii"), de viaţa din internat. Aşa că ele au decis să facă o şedinţă captivantă de spiritism, invocându-l în special pe Eminescu., Da, aţi citit bine, Eminescu. Săracul poet cum a ajuns să fie receptat! Şi ce este mai "frumos" decât să-l şi filmezi... Fantomas stătea ca la poză. Colac peste pupăză, Fantomas scârţâia scaune, mergea şi arunca şi pietre în geam noaptea cam pe la 12 trecute fix. (De ce nu dormeau fetele la 12 noaptea?)

Acum ceva timp am scornit un scenariu sumbru privind România peste câţiva ani, o ţară în care populaţia creşte, dar nivelul de inteligenţă rămâne neschimbat. Speram că m-am înşelat, însă ceea ce am văzut m-a dezgustat. Pentru a restabili renumele lui Eminescu în conştiinţa liceului nostru voi posta pe bucăţele un studiu de caz privind poetica eminesciană.

Pentru cei care nu cunosc "buruienile" de fete şi trucajul lor, uitaţi link-ul(refuz să postez asemenea glumă de prost gust)

http://www.youtube.com/watch?v=feFASTdep1A

Poate ar fi bine să li se mai taie din nas celor care au filmat cu speranţa că se vor mai lecui de asemenea tâmpenii.

Numai tâmpenii... Mai gândiţi-vă...

La muncă! (de 1 mai )

Bla, bla, bla ce frumos a fost de întâi mai, m-am dus la mare depărtare, m-am ascuns într-un nor, m-am băgat prin toate buruienile şi bineînţeles am muncit! M-am aflat într-o stare de visare completă, cu ochii larg deschişi, într-un cadru feeric, de basm ce mai! Mi-am scrijelit genunchii în resturi, coatele mi le-am urzicat, dar în rest totul a fost bine. Gătitul (prăjiturilor, bineînţeles) mă binedispune mereu aşa că spre deosebire de alţii, eu, o muritoare de rând am preparat bunătăţi alese. Aaaa, uitasem să vă spun, nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul şi s-a dus şi 1 mai! Doamne, ce rău îmi pare că s-a dus şi sărbătoarea asta!!! Offf, de aceea nu am putut dormi eu şi m-am perpelit toată noaptea!!!

Ce au făcut de fapt unii la plajă:





Cum m-am distrat eu (nu chiar aşa, dar asemănător):
http://www.happyfish.ro/animatie/sahul_nu_e_plictisitor




Necuvintele

"Nu e vocea mea n-aş fi în stare să spun astfel de cuvinte nu sunt un vorbitor ales n-am fost niciodată şi nici nu voi fi dar aceasta nu e vocea mea e o Voce. Totuşi iată-le cum îmi ies din gură, urcă în gât, îmi trec printre dinţi: Cuvintele."
(Salman Rushdie - "Versetele satanice")

M-am săturat de cuvinte spuse doar de dragul de a fi rostite. Taci! Cuvintele, unele după altele îşi pierd orice semnificaţie...Durere, jertfă, iubire... Necuvintele. Ca un cerc închis care se măreşte totuşi continuu o dată cu intensitatea trăirii.